Despre încercare şi mustrare

  "Pentru că Eu sunt cu tine, zice Domnul...te-am împrăştiat; dar pe tine nu te voi nimici ci te voi mustra cu judecată"

  Dumnezeu promite că va avea îndurare şi spune poporului Său, pe care îl mustră, "Eu  te voi mustra dar cu judecată" ~Ieremia 46:28~

  Dumnezeu nu le ascunde faptul că le va trimite necazuri, că îi va supune judecăţii şi pedepsei. El ne iubeşte prea mult pe noi, care suntem la fel ca o rocă brută, aspră, pentru a nu ne şlefui. Dar toate acestea sunt "cu măsură".

  Putem să avem aceeaşi siguranţă mângâietoare pe care o avea şi David. El spune "când duhul meu era copleşit în mine, atunci Tu îmi cunoşteai cărarea" ~Ps 142:3~ Dumnezeu potriveşte jugul după gâtul fiecăruia dintre cei ai Săi, şi pedeapsa Sa este pe măsură. Toate sunt calculate corect, în felul cel mai potrivit.

  Tu, care eşti încercat! Caută să vezi care e scopul lui Dumnezeu în lucrurile prin care El te trece, pentru că disciplinarea Sa este "pentru folosul nostru"~Evrei 12:10~ Doar a căuta sau doar a încerca să oferi mângâiere dovedeşte o perspectivă limitată sau egoistă. Dumnezeu are în vedere un ţel mai înalt. Încercarea este o perioadă care ne va aduce mari binecuvântări, pentru care Îl vom slăvi pe Dumnezeu.

  Uneori poate că nu suntem capabili să vedem "măsura" disciplinării Sale, şi poate că gândim că suferim din cauza unei exercitări arbitrare a puterii suverane. Dar avem promisiunea: dar orice "disciplinare, pentru acum, nu pare a a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea, le dă celor deprinşi prin ea rodul dădător de pace al dreptăţii ~Evrei 12:11~

  O, fie să primim fiecare astfel de încercare spunând "Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta" ~Luca 10:21~ şi nu voia Mea, ci a Ta să se facă!"~Luca 22:42~

                                                                                                             ~Macduff~

   Mai bine merg cu Dumnezeu în întuneric, decât singur în lumină;

   Mai bine să merg cu El prin credinţă, decât singur prin vedere.

                                                                                                             ~Brainard~

Sub călăuzirea Duhului?!

   "Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta. Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine." ~Ps 32:8-9~

   Dumnezeu vrea să ne înveţe, şi atunci când El ne călăuzeşte vom ştii cum trebuie să ne purtăm. Adesea credincioşii vorbesc despre călăuzirea lui Dumnezeu în vieţile lor şi relatează situaţii când Dumnezeu i-a împiedicat să meargă undeva sau să facă ceva, aşa cum a făcut cu Pavel şi Barnaba în Fapte 16:7. Dar la drept vorbind, aceasta nu este călăuzire!

   Dacă vreau să merg undeva pentru a predica şi trenul porneşte chiar de sub ochii mei pentru că ceasul mi-a rămas în urmă, atunci pot fi recunoscător lui Dumnezeu că m-a ferit să merg undeva unde este evident că El nu dorea ca eu să merg în acel moment. Dar aceasta arată că nu am fost călăuzit de cunoaşterea voii Lui, ci că sunt mai degrabă ca un cal sau ca un catâr care nu are pricepere - Dumnezeu a trebuit să mă călăuzească cu frâul şi zăbala.

   Dar Dumnezeu nu doreşte ca slujitorii Săi să fie călăuziţi astfel, cu frâul şi zăbala. El vrea ca ei să meargă pe calea lor cunoscând voia Sa, fiind siguri că ceea ce fac în acel moment, felul în care o fac, şi locul în care se află sunt toate după gândul Său.

   Cât de multă glorie ar fi pentru Dumnezeu dacă toţi slujitorii Săi ar fi călăuziţi de Duhul Sfânt! Dar pentru aceasta trebuie ca fiecare să se aşeze sub călăuzirea şi disciplinarea Duhului Sfânt, şi să aştepte glasul Lui. Devotamentul, zelul, şi chiar rezultatele măreţe nu sunt neapărat o dovadă că felul în care cineva slujeşte este cel corect.

                                                                                                       ~H.L.Heijkoop~

   Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat, împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferestre din cameră.

   Celalălt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastră.

   Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

   Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunțime ce se întampla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând în apa bărci în miniatură. Îndragostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creștea din belșug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedeau în depărtare.

   Omul de la fereastră povestea cu voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-aminază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.

   Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

    Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întamplă afara, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira privelistea. Începuse să își antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fie el așezat în locul aceluia.

   Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheama asistenții să ia trupul neînsuflețit. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întreba dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. 

   Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lasă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși să se proptească într-un cot și să încerce să arunce o prima privire afară. În sfarșit se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

   Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreba: “Cum se face ca omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”.

   Sora îi răspunse surprinsă: “Vai! Nu știai că bietul tau coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adaugă tristă: “Poate voia doar să te încurajeze”.

Țesutul și țesătorul

   Ţesutul este procesul de împletire a firelor după un anumit model pentru a produce o ţesătură. Pentru a realiza acest proces, ţesătorul foloseşte un război de ţesut alcătuit dintr-o serie de fire paralele numite urzeală. Firele alternative sunt ridicate pentru a crea un spaţiu prin care este trecută, de-a curmezişul, băteala. 

   Ţesătorul răsuceşte o suveică în acest spaţiu pentru a pune un fir debăteală. Un instrument tip pieptene (darac) numit şi bătător ajută la presarea firului şi apropierea lui de cel introdus anterior. Prin urmare, procesul de ţesere implică un ciclu: rostuirea, alegerea firelor şi presarea lor. Pentru un model simplu e nevoie de doar două spaţii. Aţele impare din ţesătură sunt ridicate pentru a se întinde un rost, iar cele pare să fie aşezate lângă ele. 

   Se pot ţese modele interesante prin crearea diferitelor grupuri de spaţii sau variind culoarea aţelor. Schimbările în ceea ce priveşte spaţiile din ţesătură, unirea strânsă a firelor precum şi presarea lor în vătală pot afecta şi ele aspectul sau utilizarea  țesăturii. 

   Iov spunea că zilele lui erau „mai iuţi decât suveica ţesătorului”. ~Iov 7:6~ Ochiul abia poate să urmărească suveica atunci când un ţesător îndemânatic o poartă încoace şi încolo. „Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui.” ~Isaia 38:12b~ Acest lucru se referă la capătul de aţă care rămâne şi trebuie tăiat atunci când suveica se goleşte. 

   Fiecare zi din viaţa noastră e ca un fir pe care Dumnezeu îl pune în urzeala alcătuiră de El. Această urzeală conţine elementele pe care nu le putem alege: limitele spaţiale şi temporale, sănătatea, intelectul, talentul, familia şi mediul în care trăim. Suntem responsabili pentru modelul pe care îl imprimăm ţesăturii din viaţa noastră. 

   Vom rostui urzeala potrivit cu roadele Duhului? Presăm zilele suficient de strâns pentru a fi umplute cu muncă folositoare, dar, în acelaşi timp, suficient de larg pentru a fi flexibili faţă de nevoile celorlalţi? 

   Dumnezeu hotărăşte câtă aţă este pe suveica ta şi când va fi tăiată. Este felul în care se ţese viaţa noastră plăcut înaintea Lui? Ne dorim atât de mult să-L auzim pe Domnul spunând: „Bine, rob bun şi credincios... intră în bucuria stăpânului tău.” ~Matei 25:21~

                                                                                                  ~Carey Snyder~

Pentru cine?

Pentru cine? 

Pe cărările răzlețe
dintre zâmbet și suspine,
ți se pune o-ntrebare:
                    Pentru cine,
                    spune,
pentru cine oare
e atâta frumusețe,
e atâta gingășie
intr-o floare?

Pentru cine s-ar desprinde
                     din broaboada
                     de zăpadă
ghiocelul in april,
dacă n-ar fi ochi să-l vadă?
dacă totu-i inutil?


Pentru cine-n miez de roadă,
sorb și strâng în ei culoare
pentru vara următoare
                    embrionii
                    din begonii,
daca totul e-o-ntâmplare?

Pentru cine-și țese-n casă
                     haina pala
                     de vestală
cu lumini de diamant
floarea albă de mireasă,
dacă totul e neant?

Pentru mințile obtuze
de bondari și buburuze?
Pentru fluturii ce sboară
în zig-zaguri pe afară?
Oare viespile ursuze
sunt initiate-n artă?
oare bărzăunii trupesti,
plini de miere pe musteți,
                       sunt sensibili,
                       sunt esteiți?
Oare-ar sta flămind bondarul
de n-ar fi subtil decorul
și nu și-ar abate sborul
în grădinile bogate,
dacă florile de crin
n-ar fi ... proporționate? ...
n-ar avea acea prestanță
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare și nuanță
de la alb pân' la carmin?

Nu cumva pretind ... culbecii
să dezvolte-atâtea specii
rozele și liliecii?

Nu.
În floare e-un mister!
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un înger din Eden,
care-aduce-n valea morții
o înaltă mărturire
                  în culoare,
                  în proporții,
                  în mireasma
                  și-n desen.

Omule cu mintea plină
du-te-o clipă în grădină,
treci prin văile-înflorite
și te uită la sulfină,
la bujori, la mărgărite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din cărare,
la năframa de mătase
ce ne-o dărue ciclama!
Lasa-te să te desfețe
ochii-adânci de violete,
clopoțeii cu trei cupe
și narcisele trompete!
                    Si ia seama !
Dacă inima-ți rămâne
ca un bulgăr, ca o piatră,
ca un bolovan în vatră ...
                            leapad-o!
                            zdrobește-o-n coiburi !
Sparge-o pe ilău cu dalta!...
Și apleacă-te în rugă
                            să ceri alta!

Dar de simți o-nseninare,
un surâs și o blândețe,
                           care vine
                           sa te-aline
                           de povară, 
                           de tristețe,
tu apleacă-te și spune:
                          "Surioară,
                           pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atâta frumusețe,
e atâta gingășie
într-o floare?"
"Pentru cine?...
Pentru om!
Pentru voi Făuritorul
și-a ascuns în floare dorul,
în petalele de aur
de fior și de lumină,
ca în opera divină
să cunoașteți
AUTORUL ... "

                                             ~Costache Ioanid~

Lucruri împrumutate

   Text devoţional   ~2Împăraţi 6:1-7~

  I. Introducere:

  A. Câţi dintre voi ştiu cum e să ai un topor slăbit pe coada de lemn? E un lucru foarte neplăcut şi inutil. 

  B. Oamenii din timpurile biblice ştiau şi ei acest lucru. Gândiţi-vă la ucigaşul fără voie care a trebuit să-şi caute refugiul în altă cetate.

  C. Din ce era făcut fierul toporului? Metal –ceva cu siguranţă mai greu decât apa.

  D. Ne e cunoscut sentimentul atunci când vedem ceva dispărând în apă. 

  II. Lecţii pentru cei care împrumută de la alţii:

  A. Fii mai atent cu obiectul împrumutat decât cu propriile lucruri.

 1. Omul din istoria biblică a avut o atitudine corectă. Ar fi putut să spună: „Cel puţin nu era al meu.”

 2. Poate că părinţii sau fraţii şi surorile tale mai mari folosesc anumite lucruri pe care le împrumută.

 3. Suntem responsabili pentru ceea ce împrumutăm ~Proverbe 22:7~.

  B. Trebuie să ştii ce să faci în caz că se întâmplă vreun accident ~Exod. 22:14~.

 1. Chiar dacă suntem atenţi, accidentele se pot întâmpla.

 2. Ce am vrea ca ceilalţi să facă dacă noi am fi cei care împrumută altora?

 3. Putem lua în calcul două opţiuni:

       a) Înlocuim lucrul deteriorat cu altul nou cumpărat.

       b) Îl reparăm şi-l dăm înapoi exact în starea în care l-am luat.

 4. Orice am face, trebuie să fim cinstiţi cu persoana care ne-a împrumutat obiectul  şi să ne asigurăm că e perfect mulţumită de starea în care îi înapoiem lucrul împrumutat.

  C.  Asiguraţi-vă că obiectul este înapoiat în mod prompt.

 1. Cu siguranţă nu am intenţionat să-l reţinem, dar e posibil să uităm de el. 

 2. Amintiţi-vă că persoana care v-a împrumutat lucrul respectiv s-ar putea să aibă şi ea nevoie de el.

 3. Poate că ne-ar ajuta să ne gândim că l-am închiriat cu ziua.

  D. Să avem un comportament responsabil atunci când împrumutăm de la anumite firme.

 1. Felul în care folosim echipamentul lasă o mărturie despre Hristos.

 2. Unii oameni cumpără o asigurare pentru obiectul respectiv ca să-l poată folosi în mod neglijent, fără a fi făcuţi responsabili pentru aceasta. Creştinul nu face aşa ceva!

  

  III. Lecţii pentru cei care împrumută altora.

 A. Dumnezeu aşteaptă ca noi să împrumutăm cu bucurie.

 B. Amintiţi-vă de momentele în care am fost ajutaţi şi noi de alţii care şi-au împărţit lucrurile cu noi.

 C. Împrumutând, avem ocazia să învăţăm a lucra împreună.

  IV. Concluzie 

 A. Trebuie să dovedim responsabilitate faţă de propriile lucruri precum şi faţă de cele pe care le împrumutăm. Dacă suntem atenţi, ne va fi mai uşor să folosim cu grijă obiectele altora.

 B. E ruşinos când alţii ezită să ne împrumute anumite lucruri de teamă că le-am putea strica!

                                                                                     ~Merlin Moyer~

Cine merge în rai?

  Several people step on a scale called the "Good-O-Meter" to see if they can get into Heaven, but only one person is good enough to get in: Christ.

Apotecarul

  În perioada Vechiului Testament, meseria de apotecar era asemănătoare cu cea de doctor. Totuşi, munca lui nu era legată de medicamente, ci de parfumuri. El prepara arome, mirodenii şi uleiuri. Cunoştinţele şi talentul apotecarului erau de neapărată trebuinţă pentru prepararea tămâiei şi a uleiului, folosite la ceremoniile din Cort. Apotecarul era, de obicei, de sex feminin. 

  Când florile parfumate înfloreau, femeile preparau din ele un ulei parfumat, folosit pentru a da aromă băuturilor. Samuel îi avertizase pe israeliţi că împăratul pe care şi-l doreau atât de mult le va lua fetele „ să-i facă miresme, de mâncare şi pâine”. ~1 Samuel 8:13~

  Una din primele referiri biblice la meseria de apotecar o găsim în episodul despre moartea lui Iacov, când Iosif a poruncit îmbălsămarea corpului tatălui său. Apotecarii egipteni erau celebri pentru ştiinţa lor în ceea ce priveşte arta îmbălsămării. Tehnicile folosite de ei au fost atât de eficiente, încât câteva mumii egiptene s-au păstrat mii de ani. 

  În limba engleză, termenul folosit pentru o persoană care face miresme este confectioner – bucătar. (n.tr) 

  Solomon scria: „Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de unsori; tot aşa, puţină nebunie biruie înţelepciunea şi slava.” ~Eclesiastul 10:1~ Procesul extragerii parfumului şi a realizării amestecurilor celor mai potrivite implica foarte multă muncă, de aceea, prezenţa câtorva muşte în uleiul atât de scump era, cu siguranţă, o mare dezamăgire.

  Să ne gândim puţin la adevărul acestui proverb. Muştele moarte sunt asemănate cu nebunia, untdelemnul cu înţelepciunea, iar parfumul (unsoarea) cu slava. Realizarea unui ulei de calitate presupune mult efort – la fel şi construirea unei reputaţii bazate pe înţelepciune şi onoare. Aşa cum micile impurităţi strică parfumul uleiului, tot aşa, puţină nebunie strică o reputaţie bună. E nevoie de multă atenţie la detalii pentru a avea în final un parfum pur şi o reputaţie neîntinată. Din fericire, deşi un ulei murdărit nu mai poate fi „reparat”, o reputaţie afectată poate fi reabilitată în timp, cu perseverenţă. 
 Ce nebunii pot dăuna unei reputaţii bune? Poate o uşoară alunecare în ceea ce priveşte simţul onestităţii în afacerile pe care le facem sau o acumulare exagerată: mobile, maşini, haine. Să luăm în considerare conversaţia. Suntem cumva înclinaţi să discutăm mai mult despre greşelile sau slăbiciunile celorlalţi?
  Vocabularul nostru include şi „apropouri”? Preferăm glumele prosteşti şi nesărate în locul conversaţiei serioase? Dar în ceea ce priveşte referirea la mituri şi superstiţii precum „Moş Crăciun” sau „marţea cu trei ceasuri rele”? Fiecare persoană este privită de cineva. Ne putem permite să lăsăm câteva muşte moarte să strice parfumul vieţii noastre? Fie ca noi toţi să căutăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a fi nişte imagini ale înţelepciunii neîntinate în faţa celor care ne privesc, ne aud sau ne iau drept model.

                                                                                              ~Carey Snyder~

Pescarul şi stelele de mare

  La apusul soarelui, un domn se plimba pe o plaja. Puţin câte puţin începu să distingă profilul unei persoane, îndepărtate. Ajuns mai aproape văzu că omul, un pescar al locului, se apleca în continuare pentru a aduna ceva, ce apoi arunca în apă.

  Neobosit lansa în mare ceea ce aduna, cu braţele pline. Apropiindu-se mai mult, domnul întelese că pescarul aduna stele de mare pe care valurile le-au depozitat pe plajă; una câte una le arunca în apă.

  Puţin încurcat se apropie şi întrebă pe pescar: „Prietene, pot sa ştiu ce faci?”

 Pescarul îi răspunse: „Reaşez aceste stele în ocean. Din cauza retragerii mării s-au împotmolit pe plajă. Dacă nu le arunc în apă, în puţin timp aceste creaturi vor muri?.

  „Inţeleg! – replică domnul – Dar stelele împotmolite pe plajă sunt milioane. Nu poţi pretinde  că le vei salva pe toate! Şi, probabil, acelaşi fenomen se produce pe sute de plaje de-a lungul coastei. Nu-ţi dai seama că munca ta este practic inutilă? Nu vei schimba nimic”.

  Pescarul surâse, se aplecă, lua o altă stea, o aruncă în mare şi zise: „Se va schimba totul, pentru această creatură mică”.

  Un gest de iubire autentică nu este niciodată inutil. Mai ales dacă devine preţios pentru cineva, sau cel puţin va face să se nască ulterioare gesturi de iubire.

                                                                                     ~de don Ezio Del Favero~

Împăratul şi călăreţul

  Cu mult timp în urmă trăia un împărat care, într-una din zile, îi spuse călăreţului său: 

 - Încalecă-ţi calul! Străbate călare cât mai mult pământ. Când nu mai poţi, opreşte-te iar răsplata îţi va fi întreaga suprafaţă pe care vei reuşi să o acoperi.

  Sigur pe sine şi îndrăzneţ, călăreţul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut ca să poată să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte iar când obosea sau îi era foame nu se oprea deloc deoarece vroia să acopere foarte mult pământ.

  A ajuns la un punct când a acoperit o suprafaţă substanţială de pământ însă, oboseala şi foametea l-au străpus lâsându-l fără pic de vlagă. Apoi s-a întrebat: “De ce m-am forţat atât de mult să acopăr o suprafaţă atât de mare de pământ? Acum sunt pe moarte şi am nevoie doar de un petec de pământ unde să mă îngrop!”

  Morala

  Povestioara aceasta este foarte similară cu cea a călătoriei vieţii noastre.

  Ne forţăm în fiecare zi atât de mult şi de tare pentru a face bani şi pentru a câştiga putere sau recunoştinţă. Neglijăm, din păcate, sănătatea noastră, timpul pe care ar trebui să-l acordăm familiei noastre, să ne dedicăm hobby-urilor pe care le avem şi, de asemenea, să apreciem şi frumuseţiile meleagurilor din jurul nostru. Într-o zi, când ne vom uita în urmă ne vom da seama că nu avem nevoie de chiar atâtea lucruri şi atunci nu vom mai fi capabili să întoarcem timpul înapoi pentru a recupera ceea ce am pierdut.

  Viaţa nu este legată doar de a face bani şi de a câştiga putere. Cu siguranţă viaţa nu înseamnă numai muncă! Munca este necesară doar pentru a ne bucura de frumuseţiile şi plăcerile vieţii. Trebuie să existe o balanţă între: muncă şi joacă, familie şi timpul personal.