duminică, 13 martie 2011


   Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat, împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferestre din cameră.
   Celalălt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastră.
   Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.
   Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunțime ce se întampla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând în apa bărci în miniatură. Îndragostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creștea din belșug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedeau în depărtare.
   Omul de la fereastră povestea cu voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-aminază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.
   Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.
    Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întamplă afara, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira privelistea. Începuse să își antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fie el așezat în locul aceluia.
   Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheama asistenții să ia trupul neînsuflețit. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întreba dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. 
   Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lasă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși să se proptească într-un cot și să încerce să arunce o prima privire afară. În sfarșit se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!
   Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreba: “Cum se face ca omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”.
   Sora îi răspunse surprinsă: “Vai! Nu știai că bietul tau coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adaugă tristă: “Poate voia doar să te încurajeze”.

Țesutul și țesătorul

   Ţesutul este procesul de împletire a firelor după un anumit model pentru a produce o ţesătură. Pentru a realiza acest proces, ţesătorul foloseşte un război de ţesut alcătuit dintr-o serie de fire paralele numite urzeală. Firele alternative sunt ridicate pentru a crea un spaţiu prin care este trecută, de-a curmezişul, băteala. 
   Ţesătorul răsuceşte o suveică în acest spaţiu pentru a pune un fir debăteală. Un instrument tip pieptene (darac) numit şi bătător ajută la presarea firului şi apropierea lui de cel introdus anterior. Prin urmare, procesul de ţesere implică un ciclu: rostuirea, alegerea firelor şi presarea lor. Pentru un model simplu e nevoie de doar două spaţii. Aţele impare din ţesătură sunt ridicate pentru a se întinde un rost, iar cele pare să fie aşezate lângă ele. 
   Se pot ţese modele interesante prin crearea diferitelor grupuri de spaţii sau variind culoarea aţelor. Schimbările în ceea ce priveşte spaţiile din ţesătură, unirea strânsă a firelor precum şi presarea lor în vătală pot afecta şi ele aspectul sau utilizarea  țesăturii. 
   Iov spunea că zilele lui erau „mai iuţi decât suveica ţesătorului”. ~Iov 7:6~ Ochiul abia poate să urmărească suveica atunci când un ţesător îndemânatic o poartă încoace şi încolo. „Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător, care m-ar rupe din ţesătura lui.” ~Isaia 38:12b~ Acest lucru se referă la capătul de aţă care rămâne şi trebuie tăiat atunci când suveica se goleşte. 
   Fiecare zi din viaţa noastră e ca un fir pe care Dumnezeu îl pune în urzeala alcătuiră de El. Această urzeală conţine elementele pe care nu le putem alege: limitele spaţiale şi temporale, sănătatea, intelectul, talentul, familia şi mediul în care trăim. Suntem responsabili pentru modelul pe care îl imprimăm ţesăturii din viaţa noastră. 
   Vom rostui urzeala potrivit cu roadele Duhului? Presăm zilele suficient de strâns pentru a fi umplute cu muncă folositoare, dar, în acelaşi timp, suficient de larg pentru a fi flexibili faţă de nevoile celorlalţi? 
   Dumnezeu hotărăşte câtă aţă este pe suveica ta şi când va fi tăiată. Este felul în care se ţese viaţa noastră plăcut înaintea Lui? Ne dorim atât de mult să-L auzim pe Domnul spunând: „Bine, rob bun şi credincios... intră în bucuria stăpânului tău.” ~Matei 25:21~
                                                                                                  ~Carey Snyder~