miercuri, 28 decembrie 2011

Convingere naturală sau convingere spirituală?

  Întrebare: “Să presupunem că sunt mereu convins de păcat, cum aş putea şti dacă această convingere vne doar dintr-o conştiinţă naturală, neregenerată, sau este din lucrarea Duhului Sfânt?


  Voi prezenta în continuare, 5 puncte - cele mai importante diferenţe între cele două tipuri de convingere:

  1.  Convingerea naturală  descoperă în principal păcatele vizibile şi scandaloase, păcatele  împotriva luminii naturii, pentru că această convingere nu poate merge mai departe decât  iluminarea naturală. Prin contrast, convingerea spirituală atinge şi păcatele secrete, interioare, şi care nu se văd la exterior, precum ipocrizia, formalismul, atitudinea de căldicel, lâncezeala, împietrirea inimii etc.Uită-te, deci, dacă zbuciumul faţă de păcat pe care îl ai se aplică atât la păcatele exterioare cât şi la cele interioare, şi atinge nu  doar păcatele vizibile,  ci şi poftele ascunse, păcatele interioare şi spirituale. Dacă eşti într-o astfel de situaţie, atunci acesta este un semn sigur al lucrării Duhului Sfânt,  deoarece zbuciumul generat de aceste păcate se află în relaţie imediată cu sfinţenia lui Dumnezeu, El fiind Cel insultat de aceste păcate mai mult decât oricine altcineva.

  2. Convingerea naturală se aplică numai vorbirii omului, şi nu şi stării şi condiţiei sale spirituale curente; se aplică păcatelor la timpul prezent, dar le ignoră pe cele din trecut. Convingerea spirituală, însă, se aplică tuturor  păcatelor, atât păcatelor inimii cât şi păcatelor vieţii; atât păcatelor firii noastre, cât şi păcatelor faptelor noastre;  atât păcatelor cu care ne naştem, cât şi păcatelor săvârşite de noi.  Acolo unde Duhul Domnului vine pentru a lucra eficient într-un suflet, El ţine în faţa ochilor păcătosului oglinda Legii Lui şi îi deschide păcătosului ochii să poată privi în această oglindă, făcându-l capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se găseşte în inima şi natura lui. Apostolul Pavel a spus: “păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7). Cum poate fi adevărată această afirmaţie, ca el să nu fi cunoscut păcatul decât prin Lege, câtă vreme lumina naturii descoperă păcatul?  Se spune despre Neamuri că, neavând Legea, totuşi ei au avut-o în ei înşişi. De aceea, acest păcat, despre care vorbeşte apostolul, nu trebuie înţeles ca pe păcatul actual, vizibil, ci ca pe păcatul din trecut, interior. Altfel spus, el ar fi vrut să spună: “Nu am cunoscut natura mea coruptă, acel izvor de păcate care este în interior, nu aş fi cunoscut aceasta decât prin Lege”. Şi, evident, aceasta este o descoperire pe care iluminarea naturală nu o poate face.
  Este adevărat, filosoful ar putea spune că “acea poftă este primul şi cel mai mare dintre toate păcatele”. Dar nu pot să mă gândesc că el s-ar referi la păcatul firii,  ci cel mult la dorinţe şi pofte felurite, căci am descoperit că până şi cel mai înţelept dintre filosofi nu a priceput nimic din ce înseamnă natura păcătoasă a omului. Iată ce zicea Seneca: “Omul nu se naşte cu păcat, ci păcatul este săvârşit după naştere de către om”.Quintilian  a spus: “Este mai uimitor ca un om să păcătuiască decât ca el să trăiască onest; păcatul este astfel împotriva naturii omului”. Cât de orbi au fost ei în această privinţă!  La fel a fost şi apostolul Pavel până în clipa când Duhul Sfânt i-a descoperit natura lui păcătoasă prin intermediul Cuvântului şi, într-adevăr, aceasta a fost o descoperire pe care numai Duhul o putea face. Duhul Sfânt este Cel care face păcătosul capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se află în interiorul lui. El este Cel care îndepărtează zdrenţele păcătosului şi îl face să îşi vadă condiţia mizeră şi goliciunea. El este Cel care ne arată orbirea minţii, încăpăţânarea voinţei, zăpăceala sentimentelor, lâncezeala conştiinţei,  ciuma inimilor noastre şi natura păcătoasă, prin toate acestea demonstrându-ne situaţia noastră disperată.

  3. Convingerea naturală conduce sufletul să privească mai mult la răul care vine prin păcat, decât la răul care este în păcat. În acest fel, sufletul având această convingere este mai degrabă tulburat de ameninţarea iadului, de mânie şi de condamnare, decât să fie tulburat de ticăloşenia şi hidoşenia naturii păcatului. Convingerea spirituală lucrează în suflet o mult mai mare sensibilitate faţă de răul care este în păcat decât faţă de răul care vine prin păcat: dezonorarea lui Dumnezeu prin a umbla împotriva voii Lui, rănile săvârşite asupra inimii lui Hristos, întristarea Duhului Sfânt – acestea rănesc sufletul mai mult decât o mie de iaduri.

  4. Convingerea naturală nu este durabilă,  ea este îndepărtată repede. Ea este ca şi o zgârietură în piele,  care sângerează pentru o clipă şi este dureroasă pe moment, dar este vindecată repede, şi în câteva zile nu mai rămâne decât o urmă firavă, abia vizibilă. Convingerea spirituală este însă de durată, ea nu poate fi îndepărtată, persistă în suflet până când şi-a atins pe deplin scopul, care este schimbarea păcătosului. Convingerea adusă de Duhul Sfânt este ca o rană adâncă în trup, care merge până la os, şi pare să pună în pericol până şi viaţa pacientului, şi care nu este vindecată decât cu o măiestrie deosebită; iar atunci când este vindecată, lasă o urmă adâncă,  pe care, văzând-o, pacientul o remarcă spunând: “Iată semnul rănii mele, care nu va fi uitată niciodată”. Aşa este un suflet care se află într-o convingere spirituală  – rana lui este adâncă şi nu poate fi vindecată decât prin măiestria Medicului ceresc; iar atunci când este este vindecată, rămân semne ale ei în suflet, semne care nu vor dispare niciodată, aşa încât sufletul omului să poată spune: “Iată semnele convingerii mele de păcat încă existente în sufletul meu”.

  5. Convingerea naturală face sufletul să fie timid faţă de Dumnezeu. Vina produce frică, iar frica produce înstrăinare. Aşa s-a petrecut cu Adam care, atunci când şi-a văzut goliciunea, a fugit să se ascundă de Dumnezeu. Convingerea spirituală nu îndepărtează sufletul de Dumnezeu, ci îl atrage către Dumnezeu.  Convingerea lui Efraim a fost spirituală, şi el a alergat la Dumnezeu: “întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce” (Ieremia 31:18). 

  Astfel că, iată, este o mare diferenţă între convingere şi convertire, între ceea ce este natural şi ceea ce este spiritual, între ceea ce este obişnuit, şi ceea ce este mântuitor.  Într-adevăr, diferenţa este aşa de mare, încât deşi un om poate avea oricât de mult din prima, dacă nu are parte de cea de-a doua, el nu este decât "aproape creştin"


                            din cartea Aproape Creștin, de Matthew Mead

luni, 26 decembrie 2011

Aproape Creștin

Darurile şi harul diferă după cum pielea pantofilor tăi diferă de pielea piciorului tău. Ia-ţi o pereche de  pantofi care au cea mai groasă talpă. Folosindu-i multă vreme, vei vedea că pielea se rupe în final, şi rămâi cu piciorul gol. Dar dacă un om ar merge toată viaţa lui în picioarele goale, pielea piciorului lui nu se va termina, nu va fi ruptă. De ce nu se va epuiza pielea piciorului omului mai devreme decât pielea pantofului lui, căci pielea pantofului este chiar mai groasă?
  Motivul este că în una este viaţă, pe când în cealaltă nu. Există viaţă în pielea piciorului, şi această viaţă întreţine şi înnoieşte pielea, o face din ce în ce mai groasă, din ce în ce mai rezistentă. Dar în pielea pantofului nu există viaţă şi de aceea ea se toceşte, se face din ce în ce mai subţire. Tot aşa este şi cu darurile şi harul. Astfel, dacă descresc şi secătuiesc, şi obosesc în credinţa mea, la urmă mă depărtez de credinţă; dacă încep în duh dar sfârşesc în firea pământească, atunci tot ce am făcut a fost dintr-o conştiinţă neregenerată. Dar dacă cresc şi persist, dacă perseverez până la sfârşit, şi “faptele mele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi”, atunci acţionez dintr-o conştiinţă regenerată.

                                                             din cartea Aproape Creștin de Matthew Mead

vineri, 16 decembrie 2011

Cine a fost Jonathan Edwards?!

  Unul din cei mai binecuvântaţi bărbaţi folosiţi de Dumnezeu în producerea trezirilor spirituale în masă, a fost Jonathan Edwards. Predicile sale tăioase deşteptau sufletele. Şi odată deşteptate, intervenea o criză spirituală, îşi dădeau seama de vinovăţia lor faţă de un   Dumnezeu mare şi atotputernic, se înspăimântau, agonizau, se aruncau pe genunchi sau cu faţa la pământ şi strigau către Dumnezeu să se îndure de ei, să le ierte păcatele. Aceasta s-a petrecut cu sute, cu mii de suflete chiar la o singură predică. Conform unor date statistice, Dumnezeu a trezit prin el a şasea parte din populaţia Americii de pe acea vreme. Această lucrare e cunoscută în istorie ca “marea trezire”.
  Jonathan Edwards s-a născut la 5 octombrie 1703 în localitatea East Windsor, Connecticut. Aici tatăl său a fost pastor la Biserica Congregaţională timp de 63 ani. Mamă-sa a fost tot fiică de pastor.
  Frământările politice din acea vreme din Europa au influenţat mult situaţia coloniilor din America. Conducătorii religioşi de pe atunci au devenit preocupaţi de situaţia politică, iar treburile religioase şi partea morală au fost lăsate la o parte. Drept urmare, viaţa bisericilor a intrat în declin. Ba chiar au ajuns să adopte o înţelegere denumită “Legământul de jumătatea drumului” prin care cei neconvertiţi erau primiţi în biserică cu drept de a participa la toate lucrările, afară doar de dreptul de vot. Aceasta a umplut bisericile puritane cu membri nenăscuţi din nou. Astfel, în loc ca biserica să schimbe lumea, s-a petrecut invers, lumea a schimbat biserica. Duhul lumesc a început să se manifeste pretutindeni. A fost o perioadă de prăbuşire spirituală. Dar tocmai această stare a creat climatul prielnic pentru treziri spirituale. Întunericul gros este înainte de revărsatul zorilor. De aceea cei credincioşi nu trebuie să deznădăjduiască când văd prăbuşirea vieţii spirituale şi culmi ale păcătoşeniei. Din contră atunci trebuie să strige mai mult ca oricând către Dumnezeu şi să strige către păcătoşi să se trezească. Atunci Dumnezeu Îşi ridică un martor, trâmbiţă de argint, prin care Duhul Sfânt face trezirea multora. Aşa a fost în această vreme.
  Încă de copil, Jonathan a dat semne de ceva deosebit. La vârsta de 6 ani a început studierea limbii latine. La 10 ani a început să scrie eseuri despre insecte şi despre ştiinţele naturale. Mintea sa era activă şi ridica o seamă de întrebări, care remarcau spiritul său de observaţie. Astfel în lucrările lui se găseau întrebări ca acestea: “Din cauză că avem doi ochi, de ce nu vedem dublu? De ce munţii văzuţi de la distanţă sunt albaştri?” Botanica, zoologia, fiziologia, geologia şi astro-fizica erau subiecte care îl interesau în mod deosebit.
Mintea sa ascuţită nu se mulţumea cu ştiinţa vremii sale.

  Trecând la filozofie, el a ajuns la concluzia că universul pretinde “existenţa eternă a unei minţi atotcuprinzătoare” şi că “nici o fericire nu e solidă şi substanţială afară de fericirea spirituală”.
  De asemenea în tinereţe el a avut o seamă de experienţe spirituale. Odată a citit textul din 1 Timotei 1:17: “A Împăratului veciniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie toată cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin”. Atunci a scris: “În sufletul meu a coborât un sens al gloriei Fiinţei divine cu totul deosebit de tot ce am experimentat înainte. Am îngenuncheat şi am cerut lui Dumnezeu să mă facă să mă bucur de El, şi m-am rugat cu o deosebită afecţie în privinţa aceasta”.
  La vârsta de 13 ani a intrat la facultatea Connecticut, renumita Universitate Yale de mai târziu. El deja ştia greaca, ebraica şi latina. Ca copil deseori se retrăgea la o parte şi petrecea ore întregi în rugăciune. Convertirea sa a avut loc la vârsta de 17 ani. În 1720, înainte de a împlini 17 ani, a absolvit facultatea, reuşind să fie premiantul clasei. Aici la Yale a mai petrecut alţi doi ani studiind teologia. În 1722, deci la 19 ani a fost aprobat ca predicator. La terminarea studiilor teologice a acceptat pastoralul Bisericii Prezbiteriene din New York, unde a stat doar 8 luni căci a fost numit profesor asistent la Yale, unde a rămas doi ani. În această vreme s-a amorezat de Sara Pierrepont fiica unuia din fondatorii Universităţii Yale. La 24 ani, pe data de 15 februarie 1727, a fost ordinat ca păstor, în Biserica Congregaţională din Northampton, Mass., una din cele mai prospere comunităţi, l-a chemat ca ajutor de păstor. Solomon Stoddard, bunicul său avea pastoralul acelei biserici. Şase luni mai târziu s-a dus la New Haven şi s-a căsătorit cu Sara, care avea doar 17 ani.
  În anul 1729, murind bunicul său, a preluat toate îndatoririle pastoralului. Se ruga de două ori pe zi şi studia 13 ore pe zi. El îşi lua un subiect, apoi mergea la tăiat de lemne în pădure, se plimba sau făcea o altă lucrare şi în timpul acesta, el medita asupra subiectului.
Căminul lor a fost binecuvântat cu 12 copii, de care Sara purta o grijă deosebită ca nu cumva să-l conturbe pe soţul ei de la studii. Ea conducea toate treburile gospodăriei. Un observator al căminului lor spune că “niciodată ea n-a trebuit să strige la copiii lor”. Pe când Whitefield era necăsătorit, a vizitat casa lor şi a remarcat: “O pereche mai potrivită nu am văzul”. De atunci a început să se roage să-i dea Domnul şi lui o Sara.
  Edwards avea obiceiul să-şi scrie predicile, iar la amvon le citea. El ataca vehement păcatele vremii şi trâmbiţa judecăţile dumnezeieşti.
  Pe dala de 4 iulie 1735, el se afla în oraşul Enfield, Connecticut, unde poporul s-a adunai să-l asculte. Când a intrat, poporul fără prea mult respect, discutau între ei şi râdeau gălăgios. Ba unii chiar îşi băteau joc de el. Predicatorul Wilbur Chapman ne spune ceva despre evenimentele, care s-au petrecut în vechea biserică, unde a predicat mişcătorul mesaj: “Păcătoşii în mâinile Dumnezeului aprins de mânie,” având ca text Deuteronom 32:35. El spune despre Edwards: “El avea un manuscris pe care îl ţinea cu amândouă mâinile înaintea feţei, aşa că poporul nu-i putea vedea faţa. El citea înainte şi poporul a fost puternic mişcat. Un bărbat a sării sus şi a mers la banca din faţă, a îngenuncheat şi a strigat: “Domnule Edwards, ai milă de mine”. Alţii se ţineau de speteaza băncii lor ca să nu alunece în pierzare. Eu am văzut stâlpii, pe care unii i-au cuprins în braţe căci li se părea că ziua judecăţii a coborât peste ei”.
  Predica aceea a fost memorabilă. Ea a intrat în istorie. Prin ea Dumnezeu a declanşat “Marea trezire spirituală”. Gălăgia şi râsetele zgomotoase de la început au amuţit deodată şi au începui oftalele şi gemetele, ochii li s-au umplut de lacrimi şi sufletul de groază. Iată câteva pasaje din acea predică: “Numai mila lui Dumnezeu îi reţine pe cei răi să nu ajungă în iad în orice moment... Dumnezeu are puterea să arunce pe cei răi în iad. Poate face aceasta în orice clipă. Mâinile oamenilor sunt neputincioase când El se scoală. Nici cel mai tare nu poate rezista, nu se poate împotrivi şi nu poate să se scape din mâna Lui. Pe pământ câte un prinţ întâmpină greutăţi întru a supune pe câte un rebel, care s-a refugiat într-o fortăreaţă şi s-a întărit cu un mare număr de urmaşi. Dar nu se întâmplă aşa ceva cu Dumnezeu. Căci nu există o aşa fortăreaţă care să te poate apăra de puterea lui Dumnezeu.
  “Chiar dacă vrăşmaşii lui Dumnezeu s-ar uni mână în mână şi ar forma o mare mulţime, ei foarte uşor ar putea fi sfărâmaţi în bucăţi. Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul sau ca miriştea uscată în calea focului. Cât de uşor e pentru noi să strivim un vierme ce se târăşte pe pământ, atât de uşor este pentru Dumnezeu, atunci când găseşte cu cale să arunce pe cei răi, pe duşmanii Săi în iad. Căci ce suntem noi să ne gândim că vom putea sta înaintea Aceluia, la a cărui certare, pământul se cutremură şi stâncile se prăbuşesc?

  “Cei răi merită să meargă în iad, merită să fie aruncaţi acolo. Astfel că dreptatea divină nu e o piedică în această privinţă. Ea nu obiectează împotriva folosirii puterii Sale în orice clipă. Din contră, justiţia divină pretinde o pedeapsă cât mai aspră pentru păcatele lor. Sabia dreptăţii atârnă de un fir de păr, deasupra capetelor lor şi numai mâna milei încă o mai reţine.
  “De fapt, toţi cei răi sunt pe drumul spre iad. Ei sunt deja condamnaţi la chinul veşnic. Ei nu numai că merită să fie aruncaţi în iad, ci ei au ales să meargă într-acolo. Şi sentinţa Legii lui Dumnezeu i-a osândit ca de iad să aibă parte (Ioan 3:8). Adâncul e pregătit, focul e gata, cuptorul e înfierbântat, gata să-i primească... Cei răi umblă pe scoarţa sfărâmicioasă de deasupra iadului... pe o pojghiţă subţire în unele locuri şi nu ştii când se rupe şi te prăbuşeşti în iad”.
  Prin această predică Duhul Sfânt a lucrat convingerea de păcătoşenia lor la membrii bisericii şi i-a trezit. O groază de iad a pus stăpânire pe toţi. Unii din diaconii bisericii şi dintre membri, se spune că au îmbrăţişat stâlpii bisericii şi îngroziţi strigau după mila Domnului, căci li se părea că deja alunecă în iad. Aşa a început “Marea trezire spirituală”.
  Toată lucrarea era dumnezeiască, căci Edwards doar citea predica. Nu vorbea înflăcărat şi nu făcea nici cel mai mic gest.

  Stilul lui era concis şi ţintea la trezirea conştiinţei. El era un om raţional, nu sentimental, de aceea nu apela la emoţii. Era convins de depravarea firii pământeşti, îşi dădea seama de împietrirea inimii ascultătorilor săi, de completa lor nepăsare faţă de Dumnezeu şi era conştient că numai printr-o confruntare puternică a poporului cu păcatele sale şi cu consecinţele grozave, vor putea să fie şocaţi, treziţi ca să se pocăiască. Ca profeţii Vechiului Testament, prin predicile sale stârnea groaza de Domnul din pricina păcătoşeniei lor, ca treziţi fiind, să primească dragostea Sa şi să fie mântuiţi. Predicile sale erau directe, tăioase, fără înflorituri poetice, fără gesturi dramatice, fără citate din filozofi, ci biblice, puternic raţionale şi însoţite de puterea Duhului Sfânt, care făcea Cuvântul să sfărâme stânca. Pregătirea unei predici era istovitoare pentru el. Îi lua o zi întreagă de 12-13 ore. Aşa se explică faptul că ele au rămas peste veacuri. Azi, unii folosesc 10-15 minute pentru pregătire, de aceea nu e mirare că unii ascultători nici la terminarea predicii nu ştiu ce li s-a vorbit. Pentru el pregătirea avea două laturi: aceea a minţii prin studiu şi aceea a sufletului prin rugăciune.
  Se spune că Duminică înainte de a ţine acea predică neuitată, care a fost ca o scânteie ce a aprins pădurea, el a îngenuncheat şi s-a rugat mult. Era cumva în dubiu să ţină sau nu acea predică. Ştia că poporului îi plăcea să vorbească despre alegere, subiectul mult discutat în acea vreme, iar mesajul primit era neplăcut poporului. După multă rugăciune s-a ridicat de pe genunchi hotărât să predice ce vrea Domnul, nu ce vrea poporul. Duhul Domnului l-a biruit întâi pe el, apoi a biruit prin el pe alţii.
  Autorul cărţii “America’s Great Revivals” spune că trezirea a început cu o tânără. De la ea, focul trezirii a trecut la ceilalţi tineri, apoi la cei bătrâni. Trezirea a cuprins întreg oraşul. Un deosebit interes de lucrurile spirituale a pus stăpânire pe toţi. Nu se mai discuta despre afaceri sau despre cele trecătoare, ci despre cele veşnice. Lumea a început să caute pe Dumnezeu. Cei treziţi mărturiseau celorlalţi cum Dumnezeu a lucrat în viaţa lor. Clădirea bisericii a devenit neîncăpătoare. În timp de şase luni au fost 300 de convertiţi din populaţia de 1100 a orăşelului lor.
  De aici trezirea - ca un foc purtat de vânt - a trecut la alte oraşe. Robert Flood în cartea sa “Oameni care au format America” spune că în timp de doi ani, 1740-1742, între 25.000-50.000 au fost adăugaţi ca membri la bisericile din New England. Acesta a fost un număr mare, ţinând seama că populaţia în New England pe atunci era abia de 340.000 locuitori.
Hitchcock spune că trezirea care a început în Northampton curând s-a răspândit în coloniile de sus şi de jos şi a devenit cunoscută ca Marea trezire, cea mai mare deşteptare spirituală din istoria Americii. Ea a început prin Jonathan Edwards.
  Prin anul 1744, mişcarea de trezire a încetat. Timp de patru ani Jonathan Edwards nu a avut nici un nou convertit. W. Glyn Evans, în cartea sa “Profiluri de lideri ai trezirii” spune că după 1748 unii au început să critice măsurile lui Jonathan Edwards şi să ceară reinstaurarea “Legământului de jumătatea drumului”, prin care şi cei neconvertiţi puteau fi primiţi în biserică, fără să aibă dreptul de vot şi la masa Domnului. Edwards s-a opus. Ceilalţi au montat o opoziţie tot mai mare, iar pe data de 22 iunie 1750, după 23 de ani, Edwards a trebuit să părăsească pastoralul bisericii din Northampton.
  De la acea dată, el a trecut ca misionar la indienii din Stockbridge, un sat din Massachusetts. Colegii lui academici l-au acuzat că îşi iroseşte acolo în pustiu abilităţile sale intelectuale, dar acolo în timp de şapte ani el a scris o seamă de cărţi, care au influenţat generaţiile următoare. Lucrarea lui a fost binecuvântată şi printre indieni căci mulţi au fost convertiţi. Deşi a avut o pregătire academică foarte înaltă, a avut şi o minte sclipitoare şi a ştiut să dea mesajul Evangheliei în limbajul cel mai simplu, ca să fie înţeles de indieni.
  Biografii lui sunt de părere că el a fost stimulat în această misiune de David Brainerd, care era să-i devină ginere. Acesta a lucrat între ei până a fost răpus de tuberculoză. După moartea lui, Edwards i-a publicat jurnalul său zilnic, care a devenit o mare binecuvântare pentru mulţi.
O altă fiică a lui Edwards s-a căsătorit cu Timothy Dwight, care a devenit preşedintele Universităţii Yale. După o predică a acestuia, o treime din studenţi au fost convertiţi.
  În toamna anului 1757, Edwards a fost ales preşedinte al Universităţii Princeton (pe atunci era Colegiu). După multe insistenţe, el a acceptat chemarea şi pe data de 16 februarie 1758 s-a mutat la New Jersey. Abia şi-a început activitatea, dar n-a putut face mare ispravă căci la 23 februarie, fiind inoculat contra vărsatului a făcut complicaţii şi o lună mai târziu, pe 22 martie 1758, în vârstă de 55 ani, a plecat în veşnicie.
  Biograful Courtney Anderson spune că cei mai mulţi istorici admit că America a avut în secolul al XVIII-lea două minţi strălucite: pe Benjamin Franklin şi pe Jonathan Edwards. Mulţi sunt de părere că în alte împrejurări, Edwards ar fi devenit un bărbat de ştiinţă mai mare ca Franklin. Desigur ca filozof şi teolog el a fost fără pereche în vremea sa.
Cu oameni deosebiţi care se lasă în mâna Sa, Dumnezeu e gata să facă lucrări deosebite. Eşti tu cu totul predat Lui?




vineri, 9 decembrie 2011

Cine și ce e pentru tine prețios?

   Apostolul Petru a vorbit despre 3 lucruri foarte preţioase:
  •  Un Hristos preţios  (1Petru 2:6)
  •  Promisiuni preţioase (2Petru 1:4)
  •  O credinţă preţioasă (2Petru 1:1).

   Acum,  preţul tuturor acestora stă în utilitatea lor pentru suflet.  Hristos este preţios,  pentru că este Răscumpărătorul sufletelor preţioase. Promisiunile sunt preţioase, pentru că ele sunt făcute de un Hristos preţios către nişte suflete preţioase. Credinţa este preţioasă, pentru că aduce un suflet preţios aproape de un Hristos preţios, pentru că adus cu El promisiunile preţioase. O, ia aminte  să nu fi supraevaluat alte lucruri  şi astfel să fi pus un preţ prea mic pe sufletul tău! Se poate să-ţi fi iubit trupul, dar să-ţi fi desconsiderat sufletul?  Îţi vei îmbrăca şi împodobi trupul, şi în schimb vei trata cu nepăsare sufletul tău?  Ai face ca şi omul acela care îşi hrăneşte câinele, dar îşi înfometează copilul. “Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte” (2Corinteni 6:13). O, nu lăsa ca un trup pieritor şi muritor să îţi ocupe tot timpul şi toată preocuparea, ca şi cum viaţa şi mântuirea sufletului tău nu ar merita nici un fel de atenţie.

                                                                     din cartea "Aproape creștin" de Matthew Mead
                                                                     sursa: http://www.wdjd.ro/aproapecrestin.pdf

joi, 24 noiembrie 2011

The meaning of life?!



   Dar tu? Care este scopul vieții tale?
 Al meu, slavă Domnului, l-am descoperit, să-L slăvesc pe El aici cât trăiesc pe pământ, și o veșnicie în cer!

marți, 22 noiembrie 2011

Despre trezire

       Ascultaţi-mă! Fiecare biserică fără o întâlnire de rugăciune ne condamnă; fiecare Biblie
    zilnic nedeschisă ne condamnă; fiecare promisiune nefolosită a lui Dumnezeu ne condamnă; fiecare vecin pierdut ne condamnă; fiecare păgân pierdut ne condamnă; fiecare ochi uscat al nostru ne condamnă; fiecare minut irosit al timpului nostru ne condamnă; fiecare oportunitate nerevendicată pentru Dumnezeu ne condamnă. Anul viitor nu este al nostru. Mâine s-ar putea să fie prea târziu. Dacă nu ne pocăim acum, dacă nu ne întoarcem şi nu punem foc pe altarele de rugăciune acum, dacă nu postim şi nu plângem acum, vai de noi în ziua judecăţii!
      Noi vrem să fim îmbrăcaţi cu putere; Dumnezeu vrea să ne dezbrace. Noi vrem putere; El vrea să expună slăbiciunile noastre. Noi vrem premii mari pentru investiţii mici în rugăciune. Vrem să semănăm seminţe de ridichi, dar să culegem păduri de conifere. În această epocă a grabei, nu putem suferi elementul timpului în rugăciune şi timpul necesar pentru a aştepta răspunsul, însă Dumnezeu spune: „Aşteaptă-L pe Domnul… şi El îţi va întări inima.”
      Putem numi lipsa rugăciunii neglijenţă, lipsa apetitului spiritual, sau pierderea viziunii. Dar ceea ce contează este felul în care o numeşte Dumnezeu. În 1 Samuel 12:23, Dumnezeu numeşte lipsa rugăciunii păcat: „Departe de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi!” A nu te ruga înseamnă neascultare, fiindcă porunca lui Dumnezeu este ca oamenii să „se roage necurmat şi să nu se lase”. A nu te ruga înseamnă să nu-L asculţi pe Dumnezeu, căci El spune: „Cere Mi!” Lipsa rugăciunii este păcat.
       Când predicatorilor le lipseşte ungerea, nimeni nu este păcălit. Predicatorul care, după ce a transmis Cuvântul, are nevoie de bătaia pe spate a prietenilor sau de stimulentul măgulirii venite din partea altora, pentru a se „simţi bine”, nu a ajuns prea departe. Predicatorul care este îmbărbătat de laudele oamenilor pentru felul în care a predicat, se va prăbuşi la criticile oamenilor. Lucrul acesta dovedeşte că umblă în firea pământească. Un pastor poate fi nespus de fericit după ce a predicat un mesaj din cer, chiar dacă adunarea sa tună şi fulgeră împotriva lui. Omul care a primit cuvântul de la Dumnezeu în odaia de rugăciune nici nu caută, nici nu aşteaptă încurajare din partea oamenilor pentru transmiterea acelui cuvânt. El este (sau ar trebui să fie) robul Domnului, şi nu unealta oamenilor.
       Se spune că atunci când bombele vor cădea asupra Americii, oamenii vor da buzna de-a valma în casa lui Dumnezeu. Odată, am crezut şi eu asta şi chiar în zorii celui de-al Doilea Război Mondial, am fost suficient de necugetat să predic asta în Anglia. Nu, dragă cititor, cel mai adesea războiul împietreşte oamenii, nu îi înmoaie. În ultimul război, în timpul raidurilor aeriene, când afară cădeau bombe, unii oameni care se adăposteau în vechile biserici de piatră jucau jocuri de noroc în strane. Această indiferenţă crudă faţă de moarte, această sfidare a lui Dumnezeu având eternitatea la o bătaie de inimă depărtare, mi-a întărit convingerea că nu există nici un substitut pentru convingerea pe care o aduce Duhul Sfânt. „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte… păcatul.” Avem nevoie urgent de milionari spirituali – oameni care pot coborî bogăţia lumii de sus în această epocă năpăstuită a bisericii. Convingerea mea solemnă este că Domnul a pus biserica să suspine în această creaţie care suspină (Rom. 8:26) ca să atingă milioane de oameni care, de altfel, ar suspina o veşnicie în iadul diavolului.
                                                                                         de Leonard Ravenhill


joi, 17 noiembrie 2011

Seria Paul Washer – Zece Acuzații (6)

  O invitație nebiblică la Evanghelie. Am vorbit despre aceasta un pic. Vreau să merg mai departe. Priviți cum facem noi astăzi. Vreau sa spun,.. acum ascultați-mă. Am văzut asta peste tot. Calviniștii, arminienii, o mulțime de ei împărtășesc ceva în comun. Este aceasta, aceeași invitație superficială. Ei vorbesc o mulțime de vorbe despre o grămadă de lucruri și apoi ajung la invitație și este aproape ca și când toți își pierd mințile. Merg în față la cineva care spune, "Dumnezeu te iubește și are un plan minunat pentru viața ta." Puteți să vă imaginați cum e să-i spui asta unui american? "Domnule, Dumnezeu te iubește și are un plan minunat pentru viața ta." "Poftim? Dumnezeu mă iubește? Bine, asta-i excelent pentru că și eu mă iubesc pe mine, de asemenea. O, e  minunat. Și planul minunat al lui Dumnezeu? Am și eu un plan minunat pentru viața mea. Și dacă Îl accept pe El în viața mea voi avea cea mai bună viață acum? Este absolut minunat." Aceasta nu este evanghelizare biblică.

  Dați-mi voie să vă dau ceva în locul ei. Dumnezeu vine la Moise și îi spune aceasta: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat nevinovat." Reacția lui Moise: "Îndată Moise s-a plecat până la pământ și s-a închinat." 
  Evanghelizarea începe cu natura lui Dumnezeu. Cine este Dumnezeu? Poate un om să recunoască ceva despre păcatul lui dacă nu are un standard cu care să se compare pe sine?  dacă nu ii spunem nimic decât lucruri banale despre Dumnezeu care gâdilă mintea carnală, va fi el adus vreodată la o pocăință și credință autentică? Noi nu începem cu, "Dumnezeu te iubește și are un plan minunat." Noi începem cu un discurs al întregii dezbateri a cine este Dumnezeu. Și îi spunem de la început că îl poate costa viața. 
  Dupa aceea, avem întrebări de probă. "Hei, tu știi că esti un păcătos, nu-i așa?" E ca ani în urmă când mama mea a murit de cancer. E ca și când doctorul intrând astăzi înăuntru ar zice, "Hei, Barb, știi că ai cancer, nu-i așa?" Tratăm aceasta așa de superficial. Nici o greutate, nimic solemn. "Domnule, este o maladie teribilă peste tine și vine o judecată." Pentru că dacă spui unui om doar, "Domnule, știi că tu ești un păcătos?" Du-te și întreabă-l pe diavol dacă știe că este păcătos. El va spune, "Păi, da. Sunt. Unul foarte bun la aceasta... Sau unul foarte rău, depinde cum privești. Dar, da. Știu că sunt păcătos." Întrebarea nu este dacă știi că ești păcătos. Întrebarea e: Este Duhul Sfânt la lucru în inima ta prin predicarea Evangheliei așa încât o schimbare a fost lucrată ca păcatul pe care îl iubeai odată acum îl urăști și păcatul pe care odată doreai să îl îmbrățișezi, acum vrei să fugi de el ca și când ai fugi de un balaur?
  Și apoi întrebarea: Vrei să mergi în cer? Acesta este motivul pentru care nu mi-aș lăsa copiii să meargă la 98% din școlile duminicale și școlile de vară biblice din bisericile evanghelice, pentru că vreo persoană bine intenționată se ridică și spune, "Nu este Isus minunat?", după rularea filmului 'Isus'. "Da." "Câți dintre voi copilașilor Îl iubesc pe Isus?" "O, eu." "Cine vrea să Îl accepte pe Isus în inimioara lui?" "O, eu vreau." Și ei se botează. Și pot să umble un pic pentru că ei au fost crescuți într-o cultură creștină, un fel de; o cultură bisericească în orice caz. Și apoi când împlinesc 15, 16 ani, când au puterea de alegere, ei încep să rupă hamurile. Ei încep să trăiască în ticăloșie. Și apoi noi mergem după ei spunând, "Voi sunteți creștini. Dar voi nu trăiți așa. Opriți-vă din regresul vostru." 
  În loc să mergem la ei în mod biblic și să le spunem așa: "Ați făcut o mărturisire de credință în Hristos. L-ați mărturisit chiar în botez, dar acum pare ca și când v-ați întors cu spatele la El. Cercetați-vă. Încercați-vă pe voi înșivă. Sunt puține dovezi ale unei convertiri reale în voi." Și apoi când au 24, 25 de ani, după facultate, poate 30 de ani, ei vin înapoi la biserică și își rededică viața și ei se alătură direct acelei moralități pseudo creștine ce caracterizează bisericile din America și în final ei aud aceasta: "Depărtează-te de la Mine, tu lucrător al fărădelegii. Niciodată nu te-am cunoscut." 
  Voi spuneți, "Frate Paul, ești așa de furios." Nu am dreptul să fiu? Cineva trebuie să fie. Strigând după trezire, dar nici măcar nu avem temeliile puse drept. Oh, fie ca trezirea să vină și să ne îndrepte temeliile. Dar, în timp ce avem ochii și urechile deschise și Scriptura în fața noastră, n-ar trebui noi să corectăm aceste lucruri? "Ai vrea să mergi în cer?" 
  Dragul meu prieten, toți vor să meargă în cer. Doar că ei nu vor ca Dumnezeu să fie acolo, cănd ei ajung acolo. Întrebarea nu este dacă vrei să mergi în cer. Întrebarea este aceasta: "Îl vrei pe Dumnezeu? Te-ai oprit din a-L urî pe Dumnezeu? A devenit Hristos prețios în ochii tăi? Îl dorești pe El? Despre asta este vorba în teoria politică, dragul meu prieten. Toți vor să meargă în cer. Dar oamenii Îl urăsc pe Dumnezeu. Deci întrebarea nu este dacă vrei să mergi într-un loc special unde nu te vei mai lovi niciodată și vei primi tot ce îți dorești. Întrebarea este: Îl dorești pe El? A devenit Hristos prețios pentru tine? 
  Adesea când o persoană se roagă, i se spune dupa aceea: "Ai vrea să mergi în cer?" "Păi, da." "Bine, atunci, ai vrea să te rogi și să Îl chemi pe Isus în inima ta?" Acum, dragul meu prieten, dă-mi voie să spun asta. Există oameni care sunt mântuiți folosind acea metodologie, dar nu datorită ei, ci în ciuda ei. "Domnule, Îl dorești pe Hristos? Îți vezi păcatul?" "Oh, da ,da, îl văd." "Domnule, hai să ne uităm la câteva versete din Scriptură care ne înfățișează cum arată pocăința, Duhul Sfânt aducând mărturie că aceasta se întâmplă în viața ta. Vezi zdrobire? Vezi dezintegrarea a tot ce ai gândit și acum mintea ta este plină cu gânduri noi despre Dumnezeu și noi dorințe și o nouă speranță?" "Da, văd asta." "Domnule, acestea pot fi primele roade ale pocăinței. Acum, dă-te pe tine însuți lui Hristos. Crede în El. Crede in El." Și apoi ascultați-mă. Tu ai autoritatea să spui oamenilor Evanghelia. Ai autoritatea să spui oamenilor cum pot fi mântuiți și să îi înveți pe oameni principiile biblice ale asigurării. Dar nu ai nici o autoritate să spui oamenilor că sunt mântuiți. Aceea este lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Dar când îi treci prin acel lucru mic, "L-ai chemat pe Isus în inima ta?" "Da." "Crezi că ai fost sincer?" "Da." "Crezi că te-a mântuit?" "Nu știu." "Bineînțeles că te-a mântuit pentru că ai fost sincer și El a promis că dacă Îl chemi înăuntru, El va intra. Deci ești mântuit." Și ei pleacă din biserică după cinci minute de consiliere și evanghelistul merge la Denny's să mănânce, și omul este pierdut. Omul este pierdut! O invitație nebiblică. Dacă ei vreodată se îndoiesc, dacă se îndoiesc de mântuirea lor, aici o luăm de la capăt. Dacă se îndoiesc, "Hai să mergem înapoi. A fost vreodată un moment în viața ta când te-ai rugat și L-ai chemat pe Isus să intre în inima ta?" "Da." "Ai fost sincer?" "Cred că da." "Ăsta-i diavolul care nu-ți dă pace." Și dacă ei trăiesc fără a crește, chiar într-un context al unei biserici fără creștere, în continuă carnalitate, nici o teamă. Noi dăm vina pe lipsa uceniciei personale și o scriem cu ușurință ca doctrină a creștinului carnal. 
  Doctrina creștinului carnal a distrus mai multe vieți și a trimis mai mulți oameni în iad. Se luptă creștinii cu păcatul? Da. Poate un creștin să cadă în păcat? Absolut. Poate un creștin să trăiască într-o stare continuă de carnalitate toate zilele vieții lui neaducând roadă și să fie cu adevarat creștin? Cu siguranță nu, altminteri fiecare promisiune din Vechiul Testament referitoare la legământul Noului Testament a dat greș și tot ce a spus Dumnezeu despre disciplina în Evrei este o minciună. Un pom se cunoaște după roadă. Când lucrăm cu oameni la convertire... Am văzut predicatori care au înțeles multe despre lucrurile lui Dumnezeu, dar când ajung, chiar după o prezentare exemplară a Evangheliei, intră, din nou, în această metodologie. 
  Dați-mi voie să vă spun o întâmplare și apoi vom trece la următoarea acuzare, dar o întâmplare care este printre cele mai prețioase momente din viața mea ca și creștin. Predicam în Canada...De fapt mi s-a spus că era la vreo 30 de kilometrii de Alaska. Erau acolo mai multi urși grizzly în oraș decât oameni, realmente. Era o bisericuță de vreo 15, 20 de persoane și eu predicam. Și chiar când am urcat la amvon, acest munte de om a intrat înăuntru; avea pe la 60, 70 de ani, dar chiar un munte de om. Ne-ar fi putut bate pe toți care eram în acea clădire. Și cum predicam, când i-am văzut fața, am aruncat totul deoparte și am început să predic Evanghelia. Era cea mai tristă ființă umană pe care am văzut-o vreodată. Doar Evanghelia, Evanghelia și când am terminat am mers de la amvon direct la el. Am spus, "Domnule, ce s-a întâmplat? Ce îți frământă sufletul? N-am văzut niciodată un om așa de trist și cu inima grea în viața mea!" Și el a scos un plic maroniu care conținea niște raze X pe care nu le-am putut înțelege, dar el a spus aceasta: "Numai ce am ajuns de la doctor. Voi muri în trei săptămâni. Asta-i ce mi-a spus. Acum eu mi-am trăit toată viața la o fermă de vite. Poți ajunge acolo doar cu hidroavionul sau călare pe cai peste munți sau chestii de felul ăsta." El a spus, "N-am fost niciodata la biserică. Niciodată n-am citit Biblia. Cred că există un Dumnezeu și o dată am auzit pe cineva vorbind de un tip numit Isus." A spus, "Niciodată în viața mea nu m-am temut de nimic și sunt îngrozit." Am zis, "Domnule, ai înțeles mesajul, Evanghelia?" El a spus, "Da." Acum ce ar fi făcut marea majoritate a predicatorilor în acel moment? "Bine, ai vrea să Îi ceri lui Isus să intre în inima ta?" Asta ar fi făcut ei. Am spus, "Domnule, ai înțeles-o?" A spus, "Am înțeles-o, dar asta e tot? Este doar...", a zis el, "Un copil ar fi putut înțelege asta. Oricine. Asta este tot ce trebuie, să o înțeleg și să mă rog, sau...?" Am spus, "Domnule, tu vei muri în trei săptămâni. Eu trebuie să plec mâine. Îmi voi anula biletul de avion și vom sta aici lângă Scripturi luptându-ne și strigând către Dumnezeu până ce ori vei fi convertit ori vei muri și vei merge în iad." Și așa am început. Am început din Vechiul Testament, Noul Testament, fiecare verset din Scriptură care avea de a face cu promisiunile lui Dumnezeu referitoare la răscumpărare și mântuire, din nou și din nou, moment după moment, citind Ioan 3:16, rugându-ne o vreme, stigând către Dumnezeu, punându-i întrebări omului cu privire la pocăință, la credință, la asigurare, lucrând până ce Hristos să ia chip în el. Și apoi, în sfârșit, epuizați, în acea seară nu a fost nici o realizare, nu a fost nimic. Și am spus, "Domnule, hai să ne rugăm." Și ne-am rugat. Am spus, "Domnule, citește Ioan 3:16 din nou." El a zis, "L-am mai citit de un milion de ori." Am spus, "Știu, dar este una din cele mai mărețe promisiuni de mântuire. Citește acel text din nou." Și n-am să uit niciodată; avea Biblia mea pe genunchi în acele mâini uriașe ale lui, și a spus, "Ok." El a citit, "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat... Oh! Sunt mântuit! Sunt mântuit! Frate Paul, toate păcatele mele s-au dus. Am viața veșnică...Sunt mântuit. Vreau să spun..." Am zis, "Cum știi?" El a spus, "N-ai mai citit niciodată versetul ăsta?" 
  Ce se petrecea? O lucrare a Duhului lui Dumnezeu în locul acelor mici trucuri pe care tu le încerci. Ce, vrei să mergi să mănânci? Ce, crezi că predicarea este un spectacol și apoi mergi înapoi la hotel? Nu, după predicare începe munca. Ocupându-te de suflete. Oamenii vin în fața la întâlniri și sunt consiliați de către cineva care n-ar trebui să consilieze. Cinci minute, li se dă... repede, cartea de vizita a pastorului și pastorul spune, "Mă bucur să vă prezint un nou copil al lui Dumnezeu. Urați-i bun venit în familia lui Dumnezeu." Cum îndrăznești? Dacă îl prezinți, spune așa: "Acest om în seara asta a făcut o mărturisire de credință în Isus Hristos. Și datorită fricii noastre de Dumnezeu și a dragostei pentru sufletele oamenilor vom lucra cu el ca să ne asigurăm că Hristos a luat chip cu adevărat în el, că el are cu adevărat o înțelegere biblică a pocăinței și credinței și o asigurare puternică și bucurie în Duhul Sfânt. Aceasta este ceea intenționăm să facem." Uite ce-am făcut. Stărui de tine. Uită-te ce facem. Și acesta nu este un oarecare cult. Aceștia suntem noi. Oprește-te. Oprește-te! 

Song by Keith Green - You Put This Love In My Heart



 I found it hard to believe
Someone like You cared for me
You put this love in my heart

I tried but could not refuse
You gave me no time to choose
You put this love in my heart

I want to know where the bad feelings go
When I'm depressed and I get down so low
And then I see You coming to me and it's alright

I want to tell You right now
I'm not afraid to say how
You put this love in my heart

There are sometimes when I doubt
But You always find me out
You put this love in my heart

Cause when I see all that You've done for me
It's hard to doubt, I just have to believe
Cause you followed and proved it all of Your life

Well I know
the loneliness I had before
Is gone now
I'll never feel it anymore

Cause Your love has released me
From all that's in my past
And I know I can believe You
When You say I'll never be forsaken
Your love is gonna last

There's so much more I should say
If I could just find a way
You put this love in my heart

Is all this real or a dream
I feel so good I could scream
You put this love in my heart

I want to know where the bad feelings go
When I'm depressed and I get down so low
And then I see You coming to me and it's alright

You put this love in my heart

marți, 1 noiembrie 2011

Seria Paul Washer – Zece Acuzații (5)

   O ignoranță a doctrinei regenerării. Dragul meu prieten, o să spun asta răspicat: știu că sunt calviniști aici și știu că sunt arminieni aici și stiu că sunt tot felul de animale ciudate între cele două, dar vreau să știi asta. Deși eu înclin mai mult spre – cred că eu mă denumesc ca Spurgeonist în cinci puncte – vreau să știi asta. Nu calvinismul este subiectul. Eu voi intra într-un mare bucluc când va apărea asta pe Internet. Nu calvinismul este subiectul. Vă spun eu care este subiectul. Regenerarea. Și de aceea pot avea părtășie cu Wesley și Ravenhill și Tozer și toți ceilalți pentru că neținând seama de poziția lor în celelalte subiecte, ei au crezut că mântuirea nu poate fi manipulată de predicator, că este o lucrare măreață a puterii Atotputernicului Dumnezeu. Și cu ei, prin urmare, susțin și eu că a fost o lucrare a lui Dumnezeu. Este o manifestare mai mare a puterii lui Dumnezeu în lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt decât în crearea acestei lumi, a universului, pentru că El a creat lumea 'ex nihilo', din nimic. Dar El recrează un om dintr-o masă coruptă. Este corespondentă cu învierea din morți a Mântuitorului nostru. Dacă ești predicator, înțeleg că în predicare există învățători și predicatori și prezentatori și asta și cealaltă și toți sunt foarte necesari pentru sănătatea Bisericii. Dar trebuie să înțelegi aceasta. Ca bătrânul G.Campbell Morgan, am auzit de el că atunci când mergea în vârful acelui turn măreț să predice își spunea, "Ca un miel dus la măcelarie; ca o oaie mută înaintea celor ce o tund." El știa că în afară de o manifestare măreață a lucrării regeneratoare a Duhului Sfânt, tot ce ar fi spus era moarte. Duhul este cel care dă viața și în acest sens fiecare din noi care proclamă trebuie să proclame ca un profet. Ce vreau să spun cu aceasta? Noi suntem întotdeauna, noi suntem întotdeauna Ezechiel stând în acea vale de oase uscate și ele sunt foarte uscate. Și noi mergem acolo și ce facem? Noi proorocim. Noi spunem, "Ascultați Cuvântul Domnului." Și noi știm că vântul lui Dumnezeu trebuie să sufle peste aceste oase moarte altfel ele nu se vor mai ridica. Și când ai înțeles pe de-a-ntregul acest lucru în cea mai adâncă parte a ființei tale, nu te vei mai lăsa la manipularea înfăptuită așa de des în numele evanghelizării în țara aceasta. Tu vei proclama Cuvântul lui Dumnezeu. Îl vei proclama. 
   Doctrina regenerării. Uitați-vă la oameni ca Wesley. Priviți ce au avut ei de înfruntat pentru un moment, și dragul meu Whitefield. Ce au înfruntat? Toți credeau ca sunt creștini, în întregime creștini. De ce? Păi, ei erau botezați ca și copii mici, aduși în legământ. Ei erau confirmați. Ei trăiau ca demonii. Regenerarea era socotită ca un tip de credință religioasă căreia i s-a dat autoritate de către liderii vremii. Și apoi vin cei ca Wesley. "Nu. Nu este bine cu sufletul tău. Tu nu ești născut din nou. Nu este nici o evidență a vieții spirituale. Pe tine însuți cercetează-te. Încearcă-te dacă ești în credință. Caută să îți întărești chemarea și alegerea ta. Tu trebuie să te naști din nou." Aici în America, din cauza ultimilor câțiva ani, a câtorva decade de evanghelizare, ideea de naștere din nou este total pierdută. Ea înseamnă doar că o dată la o cruciadă tu ai luat o decizie și crezi că ai fost sincer. Dar nu există nici o evidență a unei lucrări supranaturale a Duhului Sfânt de recreare în viața ta. Dacă este cineva, nu dacă sunt anumiți oameni, dacă este cineva (oricine) în Hristos, este o faptură nouă.
   Și astăzi este același lucru. Ce înfruntăm noi? Vă voi spune ce înfruntăm. Nu este neaparat un fel de botez infantil în majoritatea cazurilor. Nu este o înaltă confirmare bisericească de către o autoritate ecleziastică. Noi înfruntăm rugăciunea păcătosului. Și sunt aici să vă spun, dacă am declarat război vreunui lucru, acesta este acel lucru. Voi spuneți: "Frate Paul.." Da, în același fel în care botezul la copiii mici, în opinia mea, a fost vițelul de aur al Reformei, pentru baptiști și evanghelici și toți ceilalți care le-au urmat până azi, vă voi spune că rugăciunea păcătosului a trimis mai mulți oameni în iad decât orice altceva de pe fața pământului. Voi ziceți, "Cum poți spune un asemenea lucru?" Mergeți cu mine la Scriptură și arătați-mi, vă rog. M-aș bucura să vă ridicați și să îmi spuneți unde a evanghelizat cineva în acest fel. Scriptura nu spune că Isus Hristos a venit la poporul Israel și a spus așa: "S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape, acum cine ar dori să Mă invite în inima lui? Văd acea mână." Nu așa spune. El a zis, "Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie." 
  Acum oamenii se încred în faptul că cel puțin o dată în viața lor ei au spus o rugăciune și cineva le-a spus că sunt mântuiți pentru că ei au fost destul de sinceri. Și deci, dacă îi întrebi despre mântuirea lor, "Ești mântuit?" ei nu spun, "Da, pentru că mă uit la Hristos și este o evidență măreață care îmi dă asigurarea că sunt născut din nou." Nu. Ei spun, "O dată în viața mea am spus o rugăciune." Și ei trăiesc ca demonii. Dar ei au spus o rugăciune. Și unii din ei... am auzit de un evanghelist care îl convingea pe un om să facă lucrul acesta. În final omul s-a simțit așa de incomod și evanghelistul a zis, "Bine, ști ce? Mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine și dacă este ceea ce vrei să Îi spui și tu lui Dumnezeu, strânge-mă de mână." Priviți puterea lui Dumnezeu!! 
  Decizionism. Idolatria decizionismului. Oamenii cred că vor merge în cer pentru că ei au judecat după sinceritatea deciziei lor. Când Pavel a venit la biserica din Corint el nu le-a spus, "Uitați, voi nu trăiți ca și creștinii așa că haideți să ne întoarcem la acel moment din viața voastră când ați spus acea rugăciune și haideți să vedem dacă ați fost sinceri." Nu, el a spus așa: "Cercetați-vă, pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință." Pentru că vreau să știi, prietenul meu, mântuirea este numai prin credință. Este o lucrare a lui Dumnezeu. Este un har după har după har. Dar dovada convertirii nu este doar examinarea sincerității din momentul convertirii tale. Este roada continuă din viața ta. 
   O, dragul meu prieten, uite ce-am făcut noi. Nu se cunoaște un pom dupa roada lui? Ce, 60%, 70% din America crede că e convertită, născută din nou? Noi omorâm câte mii de bebeluși într-o zi? Suntem urâți în jurul lumii pentru imoralitatea noastră. Totuși suntem creștini. Și eu aduc învinuirea drept la picioarele predicatorului. 

vineri, 7 octombrie 2011

Te-ai întrebat vreodată cum e în iad?

Dacă te-ai întrebat vreodată cum e în iad, atunci vizionează următoarea mărturisire presărată cu versete biblice! 
Traducerea în română pe alocuri e eronată...




marți, 27 septembrie 2011

Din Viaţa şi jurnalui lui David Brainerd (2)


   "Cerul înseamnă să fiu pe placul lui Dumnezeu, şi să-L slăvesc, şi să-I dau totul, şi să fiu pe deplin consacrat slavei sale; acesta este cerul pe care îl doresc;  aceasta este religia mea, şi aceasta este fericirea mea, şi aşa a fost de la început, din momentul în care am primit religia adevărată; şi toţi care au această religie mă vor întâlni în ceruri.
Nu merg în ceruri ca să fiu onorat, ci ca să Îi aduc onoruri lui Dumnezeu. Nu contează unde voi sta în ceruri, dacă voi avea un loc de seamă sau umil; contează să iubesc, să slăvesc şi să fiu pe placul lui Dumnezeu."

   "Am înţeles că nu voi mai fi niciodată fericit dacă nu mă face Dumnezeu fericit, dăruindu-mi capacitatea de "a-L slăvi şi a-L lăuda pentru totdeauna". luaţi-mi acest lucru, şi dăruiţi-mi cel mai frumos rai conceput vreodată de oameni sau de  îngeri, şi voi fi nefericit în veşnicie."


   "O, nu plăcerile lumii mă pot mângâia! Dacă Dumnezeu îşi retrage prezenţa, ce sunt plăcerile oraşului pentru mine?O oră de singurătate în prezenţa lui Dumnezeu este mai bună decât o lume întreagă." 


   "Nu cred că mai există altă fiinţă la fel de rea ca mine. O, stricăciunea din sufletul meu! O, vina şi ruşinea care mă chinuiesc în faţa lui Dumnezeu! Nu mai ştiu ce să fac. O, doresc fierbinte să fiu curăţit de petele stricăciunii sufleteşti! O, dacă aş putea deveni asemeni lui Dumnezeu, sau dacă aş putea să Îi aparţin lui Dumnezeu" 

                                                                                                        ~David Brainerd~

joi, 22 septembrie 2011

A paşte oi sau a distra capre?!


   Printre creştinii declaraţi s-a furişat un rău atât de bătător la ochi şi de obraznic, încât chiar şi cei mai miopi îl pot vedea. În ultimii câţiva ani s-a răspândit cu repeziciune, ca drojdia care lucrează până ce s-a dospit tot aluatul. Rareori a insuflat Satan bisericilor ceva mai viclean şi mai abil, anume că este o parte a misiunii lor aceea de a oferi oamenilor distracţie, pentru a-i putea câştiga. Mărturia Bisericii şi-a pierdut tot mai mult profunzimea, a devenit tot mai superficială. Puritanii încă vorbeau pe şleau, fără înconjur. Apoi omul a devenit indiferent şi n-a mai luat chiar aşa în tragic influenţele lumeşti. Curând, ele au fost tolerate la marginea bisericilor. Astăzi sunt instituite oficial cu argumentul că, în felul acesta, se pot atinge marile mase.
   La aceasta răspund în felul următor:
[1]  nu rezultă nicăieri în Scriptură că ţine de însărcinarea Bisericii creştine faptul de a oferi oamenilor distracţie. Dacă lucrul acesta ar ţine de lucrările spirituale, oare nu l-ar fi amintit Cristos? El a spus: "Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia întregii creaţii" (Marcu 16:15). Este suficient de limpede. La fel de limpede ar fi fost dacă ar fi adăugat: "... şi oferiţi distracţie celor care nu primesc Evanghelia cu mare interes". Dar nu găsim asemenea cuvinte. Se pare că El nu Se gândea la aşa ceva.
   Să luăm un alt pasaj: "El a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti şi pe alţi ca păstori şi învăţători... pentru lucrarea de servire" (Efeseni 4:11-12). Unde să-i încadrăm pe mucaliţi? Duhul Sfânt nu-i menţionează. Au fost oare profeţi persecutaţi pentru că nu i-au făcut pe ascultători să râdă sau pentru că au refuzat să facă lucrul acesta? (...)
[2]   oferirea de distracţie este în contrast direct cu învăţătura şi cu viaţa lui Cristos şi a tuturor celorlalţi apostoli. Care a fost atitudinea Bisericii faţă de lume? "Voi sunteţi sarea..." (Matei 5:13), nu bomboana! Sarea este respinsă, nu înghiţită (cu plăcere). Cuvintele lui Cristos au fost scurte şi dure: ,,Lăsaţi morţii să-şi înmormânteze morţii" (Matei 8.22); Isus credea aceasta cu o seriozitate sfântă!
   De-ar fi introdus Cristos mai multe elemente vesele şi plăcute în predicile Sale, nu Şi-ar fi pierdut popularitatea în incidentul din Ioan 6:60-69 (...). Nu citesc deloc că El ar fi spus: ,,Fugi după ei, Petre, şi spune-le că de mâine dimineaţă vom pune un alt fel de serviciu religios, atractiv, cu o predică scurtă. Vom pregăti mulţimii o seară plăcută. Spune-le că se vor simţi bine. Repede, trebuie să-i aducem cumva încoace pe oameni!"
Lui Isus Îi era milă de păcătoşi, El a suspinat şi a plâns din cauza lor, dar n-a încercat niciodată să-i distreze. În zadar va căuta cineva în Epistole Evanghelia distracţiei.
   Mesajul sună: ,,Ieşiţi [din lume], rămâneţi afară şi păstraţi-vă curaţi de ea!" (...) Primii creştini aveau o încredere nesfârşită în Evanghelie şi nu aveau nevoie de alte arme. După ce Petru şi loan au fost arestaţi din cauza predicilor lor, Biserica s-a strâns la rugăciune [Fapte 4]. Dar, în cererea ei, n-a spus: ,,Doamne, dă servilor Tăi ca, prin distracţia inofensivă şi chibzuită pe care o oferim acestor oameni, să le arătăm ce veseli suntem noi creştinii".
Ei nu s-au lăsat opriţi în a-L vesti pe Cristos; ei nu aveau timp să organizeze distracţii. Împrăştiaţi de persecuţie, s-au dus pretutindeni şi au predicat Evanghelia. Ei şi-au pus lumea-n cap. Aceasta e deosebirea faţă de noi, creştinii de azi.
   "0, Doamne, Te rog să cureţi Biserica de toată putreziciunea şi absurditatea cu care a împovărat-o diavolul şi să ne readuci la metodele apostolilor!"
[3] "Distracţia creştină" nu-şi nimereşte ţinta. Ea pricinuieşte tinerilor convertiţi pagube pustiitoare. Să se scoale cei nepăsători şi batjocoritori, care îi mulţumesc lui Dumnezeu că Biserica le-a venit în întâmpinare la jumătatea drumului, şi să depună mărturie. Să ia cuvântul cei trudiţi şi împovăraţi, care au găsit pace prin concertul "creştin". Să se ridice alcoolicii care au primit impulsul decisiv la convertire prin piesa "creştină" de teatru. Nimeni nu se va ridica. Evanghelizarea prin distracţie nu duce pe nimeni la convertire.
Ceea ce avem astăzi nevoie este studiul cu încredere [al Cuvântului lui Dumnezeu], împreună cu o viaţă spirituală serioasă, în care una creşte din cealaltă, ca fructul din rădăcină.
   Avem nevoie de învăţătură din Cuvânt, care să ne impresioneze în aşa fel mintea şi inima, încât să ne aprindem şi să ardem.

                                                                                      de C.H. Spurgeon