miercuri, 28 decembrie 2011

Convingere naturală sau convingere spirituală?

  Întrebare: “Să presupunem că sunt mereu convins de păcat, cum aş putea şti dacă această convingere vne doar dintr-o conştiinţă naturală, neregenerată, sau este din lucrarea Duhului Sfânt?


  Voi prezenta în continuare, 5 puncte - cele mai importante diferenţe între cele două tipuri de convingere:

  1.  Convingerea naturală  descoperă în principal păcatele vizibile şi scandaloase, păcatele  împotriva luminii naturii, pentru că această convingere nu poate merge mai departe decât  iluminarea naturală. Prin contrast, convingerea spirituală atinge şi păcatele secrete, interioare, şi care nu se văd la exterior, precum ipocrizia, formalismul, atitudinea de căldicel, lâncezeala, împietrirea inimii etc.Uită-te, deci, dacă zbuciumul faţă de păcat pe care îl ai se aplică atât la păcatele exterioare cât şi la cele interioare, şi atinge nu  doar păcatele vizibile,  ci şi poftele ascunse, păcatele interioare şi spirituale. Dacă eşti într-o astfel de situaţie, atunci acesta este un semn sigur al lucrării Duhului Sfânt,  deoarece zbuciumul generat de aceste păcate se află în relaţie imediată cu sfinţenia lui Dumnezeu, El fiind Cel insultat de aceste păcate mai mult decât oricine altcineva.

  2. Convingerea naturală se aplică numai vorbirii omului, şi nu şi stării şi condiţiei sale spirituale curente; se aplică păcatelor la timpul prezent, dar le ignoră pe cele din trecut. Convingerea spirituală, însă, se aplică tuturor  păcatelor, atât păcatelor inimii cât şi păcatelor vieţii; atât păcatelor firii noastre, cât şi păcatelor faptelor noastre;  atât păcatelor cu care ne naştem, cât şi păcatelor săvârşite de noi.  Acolo unde Duhul Domnului vine pentru a lucra eficient într-un suflet, El ţine în faţa ochilor păcătosului oglinda Legii Lui şi îi deschide păcătosului ochii să poată privi în această oglindă, făcându-l capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se găseşte în inima şi natura lui. Apostolul Pavel a spus: “păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7). Cum poate fi adevărată această afirmaţie, ca el să nu fi cunoscut păcatul decât prin Lege, câtă vreme lumina naturii descoperă păcatul?  Se spune despre Neamuri că, neavând Legea, totuşi ei au avut-o în ei înşişi. De aceea, acest păcat, despre care vorbeşte apostolul, nu trebuie înţeles ca pe păcatul actual, vizibil, ci ca pe păcatul din trecut, interior. Altfel spus, el ar fi vrut să spună: “Nu am cunoscut natura mea coruptă, acel izvor de păcate care este în interior, nu aş fi cunoscut aceasta decât prin Lege”. Şi, evident, aceasta este o descoperire pe care iluminarea naturală nu o poate face.
  Este adevărat, filosoful ar putea spune că “acea poftă este primul şi cel mai mare dintre toate păcatele”. Dar nu pot să mă gândesc că el s-ar referi la păcatul firii,  ci cel mult la dorinţe şi pofte felurite, căci am descoperit că până şi cel mai înţelept dintre filosofi nu a priceput nimic din ce înseamnă natura păcătoasă a omului. Iată ce zicea Seneca: “Omul nu se naşte cu păcat, ci păcatul este săvârşit după naştere de către om”.Quintilian  a spus: “Este mai uimitor ca un om să păcătuiască decât ca el să trăiască onest; păcatul este astfel împotriva naturii omului”. Cât de orbi au fost ei în această privinţă!  La fel a fost şi apostolul Pavel până în clipa când Duhul Sfânt i-a descoperit natura lui păcătoasă prin intermediul Cuvântului şi, într-adevăr, aceasta a fost o descoperire pe care numai Duhul o putea face. Duhul Sfânt este Cel care face păcătosul capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se află în interiorul lui. El este Cel care îndepărtează zdrenţele păcătosului şi îl face să îşi vadă condiţia mizeră şi goliciunea. El este Cel care ne arată orbirea minţii, încăpăţânarea voinţei, zăpăceala sentimentelor, lâncezeala conştiinţei,  ciuma inimilor noastre şi natura păcătoasă, prin toate acestea demonstrându-ne situaţia noastră disperată.

  3. Convingerea naturală conduce sufletul să privească mai mult la răul care vine prin păcat, decât la răul care este în păcat. În acest fel, sufletul având această convingere este mai degrabă tulburat de ameninţarea iadului, de mânie şi de condamnare, decât să fie tulburat de ticăloşenia şi hidoşenia naturii păcatului. Convingerea spirituală lucrează în suflet o mult mai mare sensibilitate faţă de răul care este în păcat decât faţă de răul care vine prin păcat: dezonorarea lui Dumnezeu prin a umbla împotriva voii Lui, rănile săvârşite asupra inimii lui Hristos, întristarea Duhului Sfânt – acestea rănesc sufletul mai mult decât o mie de iaduri.

  4. Convingerea naturală nu este durabilă,  ea este îndepărtată repede. Ea este ca şi o zgârietură în piele,  care sângerează pentru o clipă şi este dureroasă pe moment, dar este vindecată repede, şi în câteva zile nu mai rămâne decât o urmă firavă, abia vizibilă. Convingerea spirituală este însă de durată, ea nu poate fi îndepărtată, persistă în suflet până când şi-a atins pe deplin scopul, care este schimbarea păcătosului. Convingerea adusă de Duhul Sfânt este ca o rană adâncă în trup, care merge până la os, şi pare să pună în pericol până şi viaţa pacientului, şi care nu este vindecată decât cu o măiestrie deosebită; iar atunci când este vindecată, lasă o urmă adâncă,  pe care, văzând-o, pacientul o remarcă spunând: “Iată semnul rănii mele, care nu va fi uitată niciodată”. Aşa este un suflet care se află într-o convingere spirituală  – rana lui este adâncă şi nu poate fi vindecată decât prin măiestria Medicului ceresc; iar atunci când este este vindecată, rămân semne ale ei în suflet, semne care nu vor dispare niciodată, aşa încât sufletul omului să poată spune: “Iată semnele convingerii mele de păcat încă existente în sufletul meu”.

  5. Convingerea naturală face sufletul să fie timid faţă de Dumnezeu. Vina produce frică, iar frica produce înstrăinare. Aşa s-a petrecut cu Adam care, atunci când şi-a văzut goliciunea, a fugit să se ascundă de Dumnezeu. Convingerea spirituală nu îndepărtează sufletul de Dumnezeu, ci îl atrage către Dumnezeu.  Convingerea lui Efraim a fost spirituală, şi el a alergat la Dumnezeu: “întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce” (Ieremia 31:18). 

  Astfel că, iată, este o mare diferenţă între convingere şi convertire, între ceea ce este natural şi ceea ce este spiritual, între ceea ce este obişnuit, şi ceea ce este mântuitor.  Într-adevăr, diferenţa este aşa de mare, încât deşi un om poate avea oricât de mult din prima, dacă nu are parte de cea de-a doua, el nu este decât "aproape creştin"


                            din cartea Aproape Creștin, de Matthew Mead