vineri, 4 martie 2011

Pray for the Power of the Living God

Pentru Tine!

   Doamne în ce impas ne aflăm! În prezenţa Ta se cuvine să păstrăm tăcerea. Însă dragostea ne înflăcărează inimile şi ne sileşte să vorbim.
   De vom tăcea noi pietrele vor striga; iar de vorbim ce-am putea spune? Învaţă-ne să ştim  că noi nu putem cunoaşte, căci omul nu poate cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Fă ca acolo unde raţiunea este neputincioasă, credinţa să ne susţină şi vom gândi deoarece credem şi nu pentru a putea crede.
                                                                                             ~A.W. Tozer~

Nu spera, prietene... decide!

   Aşteptând să iau un prieten de la aeroportul din Portland, am avut una dintre acele experienţe care îţi schimbă viaţa şi despre care îi auzi pe unii oameni vorbind - cele care se strecoară în viaţa ta pe neaşteptate. Aceasta s-a întâmplat la numai un metru de mine.
     Străduindu-mă să-l văd pe prietenul meu printre pasageri, am observat un bărbat care se îndrepta spre mine, având în mâini două genţi uşoare. S-a oprit chiar lângă mine pentru a-şi saluta familia.
    Mai întâi, şi-a întins mâinile spre fiul sau mai mic (de vreo şase ani). A urmat o îmbrăţisare lungă şi plină de dragoste. Când s-au despărţit destul de mult încât să se privească, l-am auzit pe tatăl spunând: "Ce bine îmi pare că te văd, fiule. Mi-a fost atât de dor de tine!" Fiul său a zâmbit oarecum sfios, şi-a îndepărtat privirea şi a răspuns şoptit: "Şi mie, tată!"
    Apoi, bărbatul s-a ridicat, a privit în ochii fiului său mai mare (poate de noua sau zece ani) şi luându-i faţa în mâini i-a spus: "Eşti deja bărbat. Te iubesc foarte mult, Zach!" Şi s-au îmbrăţişat cu o îmbrăţisare tandră şi iubitoare.
    În acest timp, o fetiţă (poate de un an sau un an şi jumatate) se zbătea până la entuziasm în braţele mamei ei, fără să-şi ia vreun moment ochii de la minunata privelişte a întoarcerii tatălui. Bărbatul a spus: "Bună, fetiţa mea!", luând-o cu blândeţe din braţele mamei ei. A sărutat-o pe obrajori, a ţinut-o aproape de pieptul său şi o legăna. Fetiţa s-a liniştit imediat şi şi-a pus capul pe umărul lui, rămânând nemişcată într-o încântare candidă.
    După câteva momente, a înmânat fetiţa fiului său mai mare şi a spus: "Am păstrat ce era mai bun pentru la urmă!" şi a sărutat-o pe soţia sa. A fost cel mai lung şi mai pasional sărut din câte imi amintesc să fi văzut vreodată. A privit în ochii ei câteva secunde şi a spus încet: "Te iubesc atât de mult!" Priveau unul în ochii celuilalt, zâmbindu-şi fericiţi, în timp ce se ţineau de mână. Pentru un moment mi-au părut un cuplu proaspăt căsătorit, dar luând în considerare vârsta copiilor, era imposibil.
    M-am gândit la aceasta un timp, după care mi-am dat seama cât de absorbit eram de aceasta demonstraţie extraordinară de dragoste necondiţionată care era la doar un braţ depărtare de mine. Deodata m-am simţit stânjenit, ca şi cum invadasem ceva sacru, dar am fost uimit să-mi aud propria voce întrebând cu emoţie: "Uau! De când sunteţi căsătoriţi?"
    "Suntem împreună de paisprezece ani în total, dar căsătoriţi de doisprezece." a răspuns, fără să-şi ia privirea de la faţa încântătoare a soţiei sale.
    "Păi atunci, de când eşti plecat?" l-am întrebat. În cele din urmă bărbatul s-a întors şi m-a privit, păstrându-şi acel zâmbet strălucitor. "De doua zile întregi!"
    Doua zile? Eram înmărmurit. Judecând după intensitatea acelei întâlniri, am presupus că fusese plecat de cel puţin şase săptămâni - dacă nu de câteva luni. Ştiu că m-a trădat expresia feţei şi am spus aproape fără să vreau, sperând să-mi închei intervenţia inoportună cu o urmă de politeţe: "Sper ca şi căsnicia mea să fie atât de pasională după doisprezece ani!" Deodată bărbatul nu a mai zâmbit. M-a privit direct în ochi şi cu o forţă care mi-a pătruns direct în suflet, mi-a spus ceva care m-a schimbat pe loc:
"Nu spera, prietene...  decide!"
    Apoi mi-a oferit iarăşi un zâmbet minunat, mi-a strâns mâna şi a spus. "Dumnezeu să te   binecuvânteze!"
    Făcând asta, el şi familia lui s-au întors şi au plecat împreună. Încă mai priveam cum se îndepartează acel om extraordinar şi familia lui deosebită, când, prietenul meu vine si-mi spune: "Hei, la ce te uiţi?"
    Fără ezitare şi cu un aer ciudat de siguranţă am răspuns: "La viitorul meu!"
                                                                                               Jim Hohnberger - Viaţă din belşug