sâmbătă, 2 aprilie 2011

Cunoaşterea lui Dumnezeu

  Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea umană se află într-o strânsă interdependenţă.
  Dacă dorim să avem adevărata înţelepciune trebuie să cunoaştem două lucruri: trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine. Ca să-l cunoaştem cum trebuie pe unul dintre cei doi, trebuie să-l cunoaştem la fel de bine şi pe celălalt.
  Nu ne putem gândi serios la noi înşine fără să ne gândim la Cel ce ne-a făcut şi care continuă să ne poarte de grijă. Capacităţile cu care am fost înzestraţi sunt de o aşa natură încât nu ni le-am fi putut însuşi singuri şi cu siguranţă viaţa nu ne-am fi putut-o da noi înşine. 
  În viaţă ni s-au dat atâtea lucruri încât se cuvine să ne gândim la Dădătorul lor. Mai mult decât atât, conştienţi de deficienţele naturii noastre corupte de păcat dorim să ne întoarcem spre Dumnezeu, ca să căutăm lucruri mai bune. 
  Dorim ca Dumnezeu să înlocuiască neştiinţa, sărăcia, slăbiciunea şi corupţia cu adevărata Lui înţelepciune, sănătate, putere şi dreptate.
  Cunoaşterea de sine. Ca să avem o imagine corectă despre noi înşine, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi aflăm cu ce ne asemănăm noi în ochii Lui.
  Mândria noastră omenească ne face să credem că suntem înţelepţi şi sfinţi, dar asta numai până când ne raportăm la Domnul, a cărui perfecţiune este singurul nostru standard de comparaţie. Atunci ne dăm seama că suntem prefăcuţi. Ne mulţumim doar cu o dreptate aparentă fără să avem adevărata dreptate a lui Dumnezeu. Judecata noastră este coruptă de răul din jurul nostru. Din această cauză credem că unele lucruri sunt bune deşi, în realitate, ele sunt doar mai puţin corupte decât celelalte lucruri. În acelaşi fel, putem privi culorile între negru şi crem, spre exemplu şi , pentru că ochii ne sunt obişnuiţi cu negrul, suntem tentaţi să credem că cremul este alb. Este necesar să cunoaştem că în ochii lui Dumnezeu dreptatea noastră este păcat, puterea noastră este slăbiciune şi înţelepciunea noastră este prostie.
Reacţiile celor care s-au întâlnit cu Dumnezeu. Toţi credincioşii care, într-o împrejurare sau alta, au fost conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu au fost cuprinşi de frică şi uimire. Tatăl lui Samson, Manoah, a zis: "Vom muri, căci am văzut pe Dumnezeu"~Judecători 13:22~ Isaia şi-a simţit foarte tare păcătoşenia. El a strigat: "vai de mine! sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate..."~Isaia 6:5~. Vezi de asemenea ~Daniel 8:18; 10:16-17~. De la aceşti oameni putem învăţa că omul se simte neînsemnat ori de câte ori este confruntat cu măreţia lui Dumnezeu.
                                                                                                         ~John Calvin~