joi, 3 martie 2011

Rugăciunea atinge veşnicia

   Nimeni nu se ridică mai presus de viaţa sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă, se joacă; poporul care nu se roagă se rătăceşte. Amvonul poate deveni o vitrină a talentelor, dar în cămăruţa de rugăciune nu sunt aplauze.
   Sărăcia bisericii, sărăcie care se vede în multe privinţe azi, este cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulţi organizatori, dar puţini agonizatori; mulţi jucători, puţini rugători, da, puţini rugă-tori, gladiatori în rugăciune. O mulţime de păstori, puţini luptători; multe temeri, puşine lacrimi: modă şi paradă prea mare, dar prea puţină râvnă în lucrare; mulţi sfătuitori, puţini ostenitori. dacă greşim în privinţa aceasta a rugăciunii, greşim în toate
   Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica este deschisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune - cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor - este deschisă tuturor.
   Credincioşii anemici spiritual îşi spun: "Astă seară nu merg la adunare; este doar ora de rugăciune!" S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă "a lega şi a dezlega", deşi paguba este doar a noastră. "Orice vei lega pe Pământ va fi legat în ceruri..." Aţi făcut lucrul acesta în ultima vreme? Dumnezeu nu-şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu însemnă să fim mult cu Dumnezeu!
   Lumea de azi se îndreptă spre iad cu o viteză care face ca avioanele să pară braşte ţestoase; dar vai, ce puţini îşi mai aduc aminte de când n-au mai stat de veghe o noapte întreagă aşteptând de la Domnul răspuns la rugăciunea lor pentru o trezire care să zguduie pământul. Ne emoţionăm greu azi. Şi confruntăm schelăria cu clădirea. Predicile de azi, cu interpretările lor palide a adevărurilor divine, forţează oamenii să considere multă activitate, drept pioşenie, multă comoţie drept creţie şi multă gălăgie drept trezire. 
   Taina rugăciunii este rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte. Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii. 
   Rugăciunea este extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraodrinară. Rugăciunea este cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul-născut şi totuşi atât de sublimă încât întrece în frumuseţe orice artă şi depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu este impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: "numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul" ~1Samule 1:13~.  Nici o oratorie! Doar suspine negrăite!
   Am ajuns oare aşa de sub standard faţă de creştinismul nou-testamentar încât nu mai recunoaştem credinţa sfântă a strămoşilor şi suntem orbiţi de credinţa falsă, isterică a contemporanilor? Rugăciunea este pentru un credincios ceea ce e capitalul pentru un om de afaceri. 
   Poate cineva să nege adevărul că în organizarea şi administrarea bisercilor moderne povara cea mai arzătoare sunt banii? Şi totuşi această preocupare de căpetenie a bisericilor moderne a fost neglijată cu desăvârşire de Biserica Noului Testament. Accentul nostru este pe "a achita" şi al lor pe "a se ruga". Noi când ne-am achitat cheltuielile, ne-am potolit elanul; ei când se rugau, se cutremura ţi se zguduia locul!
   În privinşa aceasta, rugăciunea, rugăciunea nou-testamentară, rugăciunea inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea care sperie iadul şi cutremură pământul, niciodată n-a fost lăsată ca azi în seama unui grup aşa mic de oameni.
   Iar rugăciunea de felul acesta nu poate fi înlocuită cu nimic. Ori o trăim, ori murim!
                                                                      Leonard Ravenhill - De ce întârzie trezirea

Negustorul evreu

  Un negustor evreu, numit Simon, nu avea alt gând decât să facă avere. Strângea ban cu ban, îndurând lipsa şi foamea cu gândul la ziua când va fi un om avut. Au trecut  mai mulţi ani şi Simon a ajuns aşa cum îşi dorise: bogat. Viaţa lui s-a schimbat cu totul: şi-a schimbat casa, hainele, modul de a vorbi şi chiar modul de a se comporta. Era atât de strălucitor că nu mai semăna deloc cu negustorul de altădată.

  Ajuns la culme, se considera fericit. Hotărâ să meargă undeva şi să îşi sărbatorească împlinirea visului. Îşi îmbrăcă hainele cele mai scumpe, îşi luă pălăria şi ieşi în stradă. Era plină de lume! Făcu caţiva paşi şi, deodată, o trăsură scapată de sub control îl lovi de moarte, zdrobindu-l. Lacrimile începură să-i curgă şi îşi aduse aminte de Dumnezeu, strigând:
  - De ce, Doamne?! De ce m-ai lovit chiar astăzi?!
  Spre marea sa uimire, Dumnezeu i-a răspuns:
  - Sa-ţi spun drept, Simone, nu te-am recunoscut!…