Pentru cine?

Pentru cine? 

Pe cărările răzlețe
dintre zâmbet și suspine,
ți se pune o-ntrebare:
                    Pentru cine,
                    spune,
pentru cine oare
e atâta frumusețe,
e atâta gingășie
intr-o floare?

Pentru cine s-ar desprinde
                     din broaboada
                     de zăpadă
ghiocelul in april,
dacă n-ar fi ochi să-l vadă?
dacă totu-i inutil?


Pentru cine-n miez de roadă,
sorb și strâng în ei culoare
pentru vara următoare
                    embrionii
                    din begonii,
daca totul e-o-ntâmplare?

Pentru cine-și țese-n casă
                     haina pala
                     de vestală
cu lumini de diamant
floarea albă de mireasă,
dacă totul e neant?

Pentru mințile obtuze
de bondari și buburuze?
Pentru fluturii ce sboară
în zig-zaguri pe afară?
Oare viespile ursuze
sunt initiate-n artă?
oare bărzăunii trupesti,
plini de miere pe musteți,
                       sunt sensibili,
                       sunt esteiți?
Oare-ar sta flămind bondarul
de n-ar fi subtil decorul
și nu și-ar abate sborul
în grădinile bogate,
dacă florile de crin
n-ar fi ... proporționate? ...
n-ar avea acea prestanță
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare și nuanță
de la alb pân' la carmin?

Nu cumva pretind ... culbecii
să dezvolte-atâtea specii
rozele și liliecii?

Nu.
În floare e-un mister!
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un înger din Eden,
care-aduce-n valea morții
o înaltă mărturire
                  în culoare,
                  în proporții,
                  în mireasma
                  și-n desen.

Omule cu mintea plină
du-te-o clipă în grădină,
treci prin văile-înflorite
și te uită la sulfină,
la bujori, la mărgărite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din cărare,
la năframa de mătase
ce ne-o dărue ciclama!
Lasa-te să te desfețe
ochii-adânci de violete,
clopoțeii cu trei cupe
și narcisele trompete!
                    Si ia seama !
Dacă inima-ți rămâne
ca un bulgăr, ca o piatră,
ca un bolovan în vatră ...
                            leapad-o!
                            zdrobește-o-n coiburi !
Sparge-o pe ilău cu dalta!...
Și apleacă-te în rugă
                            să ceri alta!

Dar de simți o-nseninare,
un surâs și o blândețe,
                           care vine
                           sa te-aline
                           de povară, 
                           de tristețe,
tu apleacă-te și spune:
                          "Surioară,
                           pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atâta frumusețe,
e atâta gingășie
într-o floare?"
"Pentru cine?...
Pentru om!
Pentru voi Făuritorul
și-a ascuns în floare dorul,
în petalele de aur
de fior și de lumină,
ca în opera divină
să cunoașteți
AUTORUL ... "

                                             ~Costache Ioanid~

Lucruri împrumutate

   Text devoţional   ~2Împăraţi 6:1-7~

  I. Introducere:

  A. Câţi dintre voi ştiu cum e să ai un topor slăbit pe coada de lemn? E un lucru foarte neplăcut şi inutil. 

  B. Oamenii din timpurile biblice ştiau şi ei acest lucru. Gândiţi-vă la ucigaşul fără voie care a trebuit să-şi caute refugiul în altă cetate.

  C. Din ce era făcut fierul toporului? Metal –ceva cu siguranţă mai greu decât apa.

  D. Ne e cunoscut sentimentul atunci când vedem ceva dispărând în apă. 

  II. Lecţii pentru cei care împrumută de la alţii:

  A. Fii mai atent cu obiectul împrumutat decât cu propriile lucruri.

 1. Omul din istoria biblică a avut o atitudine corectă. Ar fi putut să spună: „Cel puţin nu era al meu.”

 2. Poate că părinţii sau fraţii şi surorile tale mai mari folosesc anumite lucruri pe care le împrumută.

 3. Suntem responsabili pentru ceea ce împrumutăm ~Proverbe 22:7~.

  B. Trebuie să ştii ce să faci în caz că se întâmplă vreun accident ~Exod. 22:14~.

 1. Chiar dacă suntem atenţi, accidentele se pot întâmpla.

 2. Ce am vrea ca ceilalţi să facă dacă noi am fi cei care împrumută altora?

 3. Putem lua în calcul două opţiuni:

       a) Înlocuim lucrul deteriorat cu altul nou cumpărat.

       b) Îl reparăm şi-l dăm înapoi exact în starea în care l-am luat.

 4. Orice am face, trebuie să fim cinstiţi cu persoana care ne-a împrumutat obiectul  şi să ne asigurăm că e perfect mulţumită de starea în care îi înapoiem lucrul împrumutat.

  C.  Asiguraţi-vă că obiectul este înapoiat în mod prompt.

 1. Cu siguranţă nu am intenţionat să-l reţinem, dar e posibil să uităm de el. 

 2. Amintiţi-vă că persoana care v-a împrumutat lucrul respectiv s-ar putea să aibă şi ea nevoie de el.

 3. Poate că ne-ar ajuta să ne gândim că l-am închiriat cu ziua.

  D. Să avem un comportament responsabil atunci când împrumutăm de la anumite firme.

 1. Felul în care folosim echipamentul lasă o mărturie despre Hristos.

 2. Unii oameni cumpără o asigurare pentru obiectul respectiv ca să-l poată folosi în mod neglijent, fără a fi făcuţi responsabili pentru aceasta. Creştinul nu face aşa ceva!

  

  III. Lecţii pentru cei care împrumută altora.

 A. Dumnezeu aşteaptă ca noi să împrumutăm cu bucurie.

 B. Amintiţi-vă de momentele în care am fost ajutaţi şi noi de alţii care şi-au împărţit lucrurile cu noi.

 C. Împrumutând, avem ocazia să învăţăm a lucra împreună.

  IV. Concluzie 

 A. Trebuie să dovedim responsabilitate faţă de propriile lucruri precum şi faţă de cele pe care le împrumutăm. Dacă suntem atenţi, ne va fi mai uşor să folosim cu grijă obiectele altora.

 B. E ruşinos când alţii ezită să ne împrumute anumite lucruri de teamă că le-am putea strica!

                                                                                     ~Merlin Moyer~

Cine merge în rai?

  Several people step on a scale called the "Good-O-Meter" to see if they can get into Heaven, but only one person is good enough to get in: Christ.

Apotecarul

  În perioada Vechiului Testament, meseria de apotecar era asemănătoare cu cea de doctor. Totuşi, munca lui nu era legată de medicamente, ci de parfumuri. El prepara arome, mirodenii şi uleiuri. Cunoştinţele şi talentul apotecarului erau de neapărată trebuinţă pentru prepararea tămâiei şi a uleiului, folosite la ceremoniile din Cort. Apotecarul era, de obicei, de sex feminin. 

  Când florile parfumate înfloreau, femeile preparau din ele un ulei parfumat, folosit pentru a da aromă băuturilor. Samuel îi avertizase pe israeliţi că împăratul pe care şi-l doreau atât de mult le va lua fetele „ să-i facă miresme, de mâncare şi pâine”. ~1 Samuel 8:13~

  Una din primele referiri biblice la meseria de apotecar o găsim în episodul despre moartea lui Iacov, când Iosif a poruncit îmbălsămarea corpului tatălui său. Apotecarii egipteni erau celebri pentru ştiinţa lor în ceea ce priveşte arta îmbălsămării. Tehnicile folosite de ei au fost atât de eficiente, încât câteva mumii egiptene s-au păstrat mii de ani. 

  În limba engleză, termenul folosit pentru o persoană care face miresme este confectioner – bucătar. (n.tr) 

  Solomon scria: „Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de unsori; tot aşa, puţină nebunie biruie înţelepciunea şi slava.” ~Eclesiastul 10:1~ Procesul extragerii parfumului şi a realizării amestecurilor celor mai potrivite implica foarte multă muncă, de aceea, prezenţa câtorva muşte în uleiul atât de scump era, cu siguranţă, o mare dezamăgire.

  Să ne gândim puţin la adevărul acestui proverb. Muştele moarte sunt asemănate cu nebunia, untdelemnul cu înţelepciunea, iar parfumul (unsoarea) cu slava. Realizarea unui ulei de calitate presupune mult efort – la fel şi construirea unei reputaţii bazate pe înţelepciune şi onoare. Aşa cum micile impurităţi strică parfumul uleiului, tot aşa, puţină nebunie strică o reputaţie bună. E nevoie de multă atenţie la detalii pentru a avea în final un parfum pur şi o reputaţie neîntinată. Din fericire, deşi un ulei murdărit nu mai poate fi „reparat”, o reputaţie afectată poate fi reabilitată în timp, cu perseverenţă. 
 Ce nebunii pot dăuna unei reputaţii bune? Poate o uşoară alunecare în ceea ce priveşte simţul onestităţii în afacerile pe care le facem sau o acumulare exagerată: mobile, maşini, haine. Să luăm în considerare conversaţia. Suntem cumva înclinaţi să discutăm mai mult despre greşelile sau slăbiciunile celorlalţi?
  Vocabularul nostru include şi „apropouri”? Preferăm glumele prosteşti şi nesărate în locul conversaţiei serioase? Dar în ceea ce priveşte referirea la mituri şi superstiţii precum „Moş Crăciun” sau „marţea cu trei ceasuri rele”? Fiecare persoană este privită de cineva. Ne putem permite să lăsăm câteva muşte moarte să strice parfumul vieţii noastre? Fie ca noi toţi să căutăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a fi nişte imagini ale înţelepciunii neîntinate în faţa celor care ne privesc, ne aud sau ne iau drept model.

                                                                                              ~Carey Snyder~

Pescarul şi stelele de mare

  La apusul soarelui, un domn se plimba pe o plaja. Puţin câte puţin începu să distingă profilul unei persoane, îndepărtate. Ajuns mai aproape văzu că omul, un pescar al locului, se apleca în continuare pentru a aduna ceva, ce apoi arunca în apă.

  Neobosit lansa în mare ceea ce aduna, cu braţele pline. Apropiindu-se mai mult, domnul întelese că pescarul aduna stele de mare pe care valurile le-au depozitat pe plajă; una câte una le arunca în apă.

  Puţin încurcat se apropie şi întrebă pe pescar: „Prietene, pot sa ştiu ce faci?”

 Pescarul îi răspunse: „Reaşez aceste stele în ocean. Din cauza retragerii mării s-au împotmolit pe plajă. Dacă nu le arunc în apă, în puţin timp aceste creaturi vor muri?.

  „Inţeleg! – replică domnul – Dar stelele împotmolite pe plajă sunt milioane. Nu poţi pretinde  că le vei salva pe toate! Şi, probabil, acelaşi fenomen se produce pe sute de plaje de-a lungul coastei. Nu-ţi dai seama că munca ta este practic inutilă? Nu vei schimba nimic”.

  Pescarul surâse, se aplecă, lua o altă stea, o aruncă în mare şi zise: „Se va schimba totul, pentru această creatură mică”.

  Un gest de iubire autentică nu este niciodată inutil. Mai ales dacă devine preţios pentru cineva, sau cel puţin va face să se nască ulterioare gesturi de iubire.

                                                                                     ~de don Ezio Del Favero~

Împăratul şi călăreţul

  Cu mult timp în urmă trăia un împărat care, într-una din zile, îi spuse călăreţului său: 

 - Încalecă-ţi calul! Străbate călare cât mai mult pământ. Când nu mai poţi, opreşte-te iar răsplata îţi va fi întreaga suprafaţă pe care vei reuşi să o acoperi.

  Sigur pe sine şi îndrăzneţ, călăreţul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut ca să poată să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte iar când obosea sau îi era foame nu se oprea deloc deoarece vroia să acopere foarte mult pământ.

  A ajuns la un punct când a acoperit o suprafaţă substanţială de pământ însă, oboseala şi foametea l-au străpus lâsându-l fără pic de vlagă. Apoi s-a întrebat: “De ce m-am forţat atât de mult să acopăr o suprafaţă atât de mare de pământ? Acum sunt pe moarte şi am nevoie doar de un petec de pământ unde să mă îngrop!”

  Morala

  Povestioara aceasta este foarte similară cu cea a călătoriei vieţii noastre.

  Ne forţăm în fiecare zi atât de mult şi de tare pentru a face bani şi pentru a câştiga putere sau recunoştinţă. Neglijăm, din păcate, sănătatea noastră, timpul pe care ar trebui să-l acordăm familiei noastre, să ne dedicăm hobby-urilor pe care le avem şi, de asemenea, să apreciem şi frumuseţiile meleagurilor din jurul nostru. Într-o zi, când ne vom uita în urmă ne vom da seama că nu avem nevoie de chiar atâtea lucruri şi atunci nu vom mai fi capabili să întoarcem timpul înapoi pentru a recupera ceea ce am pierdut.

  Viaţa nu este legată doar de a face bani şi de a câştiga putere. Cu siguranţă viaţa nu înseamnă numai muncă! Munca este necesară doar pentru a ne bucura de frumuseţiile şi plăcerile vieţii. Trebuie să existe o balanţă între: muncă şi joacă, familie şi timpul personal. 

Creştinii vs musulmanii

   Azi-dimineaţă am primit un filmuleţ interesant de şocant. Despre cât de repede se înmulţesc şi se răspândesc musulmanii în lume! Nu ştiu cât e de adevărat, cât de corecte sunt statisticile...dar m-au pus pe gânduri: 

  Preşedintele Statelor Unite ale Americii, o ţară "creştină", pe banii căreia scrie - "in God we trust", este musulman!

  Dumnezeul nostru, al celor care ne numim creştini - ne-a spus: "creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l" ~Geneza 1:28~

  Unde sunt familiile numeroase cu un număr de copii de 5 pâna la 12??? Unde sunt creştinii autentici care îşi doresc copii? Copii pe care să-i crescă pentru cer!?!? Astăzi tinerii nu mai vor copii, vor să călătorească, să aibă un nivel de trai ridicat, să aibă aşa vreo 1-2 copii - "ca să ai ce să le oferi", etc.  

  Avotul e în floare, anual sunt omorâţi milioane de copii în lume! Totuşi să mă rezum la ograda mea care se pretinde a fi o "ţară creştină": 

• potrivit România Liberă, în 50 de ani, româncele au făcut peste 22 de milioane de întreruperi de sarcină, numărul avorturilor făcute în România între 1958 şi 2008 depăşeşte populaţia actuală a ţării !!!
• statisticile oficiale arată că un record absolut la întreruperi de sarcină a fost înregistrat în 1965 – peste un milion o sută de mii de avorturi. În primul an de după căderea comunismului au fost făcute 992.000 de întreruperi de sarcină

   În Europa...aceeaşi problemă:

• IPF avertizează că, în ultimii 15 ani, circa 20 de milioane de copii au fost ‘pierduţi’ din cauza avorturilor efectuate pe teritoriul Uniunii Europene. Marea Britanie, Franţa, România, Italia şi Spania sunt ţările cu cel mai mare număr de avorturi din UE
• specialiştii în demografie trag un semnal de alarmă cu privire la scăderea ratei de natalitate în majoritatea ţărilor europene; numărul avorturilor dintr-un an în cele 27 de state membre ale UE (1.207.646) este echivalent cu deficitul ratei de natalitate în Europa

   Încotro ne îndreptăm??

Pancinello - Eşti special!

  Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înalţime se vedea întreg satul. 

  Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, altii erau scunzi. Unii purtau pălarie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuti de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat. 

  De dimineata pană seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe strazile satului lipind steluţe sau buline unul pe celalalt.

  Omuleţii drăguti, din lemn lustruit şi frumos vopsiti întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline. 

  Tot steluţe primeau şi cei talentaţi unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cantece frumoase. Acestora toată lumea le dadeau steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încat îşi doreau să mai facă ceva ca să poata primi încă una. 

  Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă. 

  Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el. 

  După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălaria sau o sa calce într-o baltă…şi imediat o să primească bulinuţe!!!

  Adevarul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv. 

  - Merită mulţimea asta de buline negre, îşi spuneau omuleţii unii altora.

  - Este clar ca nu e bun de nimic!

  Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creadă ce se spunea despre el: „Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.

  În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.

  Într-o zi, se întalni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia. 

  Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămaneau lipite ci cădeau. Fiindca nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat. 

  - Ca ea vreau sa fiu!, îi trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalţi!

  Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă. 

  - Nu este mare lucru, îi raspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.

  - Pe Eli?

  - Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place sa stau cu el în atelier.

  - Dar de ce?

  - Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.

  - Dar crezi că-i va face placere sa ma vadă?!?, strigă el dupa ea. 

  Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aseză la fereastra şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celalalt. 

  - Dar nu este drept!, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărâ să meargă la Eli. 

  Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă pană ce ajunse în vârf. Când intrâ în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi işi zise: 

  - Eu aici nu rămân! şi se îndreptă spre iesire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:

  - Pancinello, tu eşti?, se auzi un glas pătrunzător. Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!

  Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă. 

  - Ştii cum mă cheamă? îl întrebă Pancinello.

  - Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat! Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă. Hmm… Se pare că ai adunat ceva etichete…

  - Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!

 - Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!

  - Chiar nu-ţi pasă?

  - Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!

  Pancinello începu să râdă: 

  - Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?

  Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet: 

  - Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!

  Nimeni… niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte… 

  - În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.

 - Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, răspunse Pancinello.

  - Ştiu, mi-a povestit despre tine.

  - De ea de ce nu se prind etichetele?

  - Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii.

  Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!

  - Cum adică?

  - Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Întelegi?

  - Păi, nu prea…

  - Vei întelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.

  Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse: 

  - Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!

  Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: “Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!” 

  Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…

                                                                                                                                  ~ Max Lucado~

Povestea creionului

   Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:  

  -Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

  -Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

  - E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea sa fii ca el, când vei fi mare.

   Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu vazuse nimic special la acesta.

  - Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

  - Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

   Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mâna care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
   A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
   A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neaparat ceva rău, ceea ce este neaparat e faptul că ne menţinem pe drumul drept.
   A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmpla înlauntrul tău.
   Si, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

                                                                                         ~Paulo Coelho~

Biscuiţii

  O tânară stătea și aștepta avionul în sala de așteptare a unui aeroport mare. Pentru că trebuia să aștepte mult timp și-a cumparat o carte și un pachet de biscuiți.

  Ca să treacă timpul mai ușor, s-a așezat în sala de așteptare VIP și a început să citească.Lângă ea, pe scaunul alăturat erau biscuiții și pe următorul scaun era un domn care citea ziarul.

  Când a început pachetul și implicit primul biscuit, domnul de alături a luat și el unul. Ea s-a simțit indignata, dar n-a zis nimic și a continuat să citească. În interiorul ei își spunea: “Uite ce fel de persoană e acest bărbat! Dacă aș avea numai puțin curaj, i-aș face morală.”

  Și așa de fiecare dată când ea lua un biscuit, lua și el unul. Acest lucru o înfuria, dar nu dorea să fie cauza unei scene.

  Când a mai rămas în pachet ultimul biscuit, ea gândea: “Ah, acum vreau să văd ce îmi zice când se vor termina toți!!”

  Bărbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a dat jumătate.

,,Ah! Asta e culmea!” gândi ea și își luă lucrurile, cartea și geanta și se indreptă spre ieșirea sălii de așteptare.

  După ce se așeză în scaun, în avion, se simți un pic mai liniștită, închise cartea și deschise geanta pentru a pune acolo jumătatea de biscuit rămasă când…surpriză, deschizând geanta vede că pachetul de biscuiți era intreg, neatins, în geantă!

  Se rușină de modul în care s-a comportat și abia atunci înțelese că pachetul de biscuiți pe care îl mâncase nu era al ei, ci al domnului de alături.

Domn care împărțise cu ea chiar și ultima bucățică, fără a se simți indignat, nervos sau superior…

… în timp ce ea se comportase urât și își simțise orgoliul atins. Și nici măcar nu avea posibilitatea să se explice… sau să-și ceară scuze..”

  Morala - Oare de câte ori în viață am mâncat biscuiții altcuiva fără să ne dăm seama?