''Tu ieşi înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, celor ce umblă în căile Tale, şi îşi aduc aminte de Tine. Dar Te-ai mâniat , pentru că am păcătuit: în ele*(în căile Tale) este veşnicie, şi noi vom fi mântuiţi'' ~Isaia 64:5~
Există tot felul de întâlniri. Unele sunt calde şi prietenoase, altele sunt tensionate şi ostile. Unele sunt scurte şi dulci, altele lungi şi plictisitoare. Unele sunt foarte folositoare şi avantajoase, pe când altele sunt o pierdere de vreme.
Când avem o întâlnire plăcută ne bucurăm de compania celorlalţi; aflăm mai multe despre ceilalţi cât şi despre noi înşine; suntem încurajaţi şi întăriţi. Tovărăşia, înţelegerea, mângâierea-acestea sunt roadele unei întâlniri bune.
Pasajul acesta vorbeşte de cea mai bună întâlnire pe care cineva poate să o aibă-o întâlnire cu Dumnezeu Însuşi. Ce înseamnă să te întâlneşti cu Dumnezeu? Însemnă să te bucuri de aceleaşi lucururi de care te bucuri în orice întâlnire plăcută, şi mai mult decât atât! Înseamnă tovărăşie, înţelegere şi mângâiere într-un sens profund satisfăcător.
Putem face din această chestiune a întâlnirii cu Dumnezeu un motiv prin care sa-L convingem să se pogoare şi să ne viziteze. Putem încerca să convingem un prieten sau o rudă înstrăinată să se întoarcă la noi promiţându-i o întâlnire într-un anumit loc. Deci haideţi să ne hotărâm să-L întâlnim pe Dumnezeu.
Dacă vrem să-L întâlnim pe Dumnezeu, trebuie să înţelegem că există anumite condiţii şi trebuie să ne hotărâm să le îndeplinim. Isaia le spune clar. Mai întâi el pune pe hârtie:
Există două lucruri necesare în îndeplinirea acestei cerinţe. În primul rând, trebuie să ne desfătăm în dreptate; apoi trebuie să o practicăm. Înainte de a putea face aceste lucruri, trebuie mai întâi să înţelegem dreptatea. Ea înseamnă pur şi simplu corectitudine. Înseamnă conformarea la legea, la mintea şi la voia lui Dumnezeu.
Nimic nu întoarce oamenii pe dos mai repede decât discuţia despre dreptate. Societatea noastră ia în râs ideea că ar exista un astfel de lucru ca binele sau răul. În vremea noastră, binele şi răul nu pot fi definite. E o chestiune ce priveşte fiecare individ care decide pentru El însuşi. Ce este bine pentru unul, poate să nu fie bine pentru altul. Aşa este gândirea în zilele noastre.
Dar chiar dacă ar fi admisă existenţa unui asemenea lucru ca dreptatea, puţini oameni sunt gata să accepte ideea de a se desfăta în ea. Creştinii cred că binele şi răul pot fi definite, dar câţi creştini pot spune că se desfată cu adevărat în dreptate? Să luăm de exemplu pe David. El a fost un om care s-a desfătat în dreptate. El spune în psalmul 119:4 ''când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parcă aş avea toate comorile.'' În acelaşi psalm 119:127-128 adaugă: ''de aceea, eu iubesc poruncile Tale mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat. De aceea găsesc drepte toate poruncile Tale, şi urăsc orice cale a minciunii''
Care este motivul pentru care majorităţii dintre noi îi este extrem de greu să spună aceste lucruri? Care este motivul pentru care un asemenea limbaj ne face să nu ne simţim în largul nostru? De ce suntem şovăitori atunci când vine vorba să aşezăm legile lui Dumnezeu deasupra bogăţiilor lumii, aşa cum a făcut David? De ce ezităm să spunem că urâm ''orice cale a minciunii''?
Răspunsul este că avem o înţelegere de bază greşită cu privine la Dumnezeu şi la legile Lui. Stăruim cu îndârjire în neîncrederea noastră faţă de Dumnezeu. Continuăm să credem că Dumnezeu există pentru a ne strica nouă distracţia, pentru a ne priva de fericire. Nu am putut niciodată să acceptăm realitatea esenţială că poruncile lui Dumnezeu sunt sănătoase şi bune. Nu sunt menite să ne jefuiască de fericire, ci să ne asigure de aceasta. Poţi foarte bine să deteşti poruncile lui Dumnezeu şi să te răzvrăteşti împotriva lor, dar vei descoperi consecinţele groaznice de care Dumnezeu a vrut să te scutească. Maude Royden surprinde corect adevărul acestei chestiuni în cuvintele ''Nu poţi să zdrobeşti cele 10 porunci; dar poţi să te zdrobeşti pe tine însuţi fiind împotriva lor!''
Dacă vrem să reuşim să trecem peste această neîncredere faţă de Dumnezeu astfel încât să ne putem desfăta în dreptate şi să o practicăm, trebuie să-L iubim pe Domnul. Apostolul Ioan arată această legătură în prima lui epistolă: ''Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.'' ~1Ioan 5:3~ Dar oare creştinii nu-L iubesc deja pe Domnul? Ba da, dar nu cu o dragoste desăvârşită. Dragostea noastră poate scădea într-atât încât să nu-L iubim deloc pe Domnul. Reproşul lui Isus faţă de creştinii din Efes era că îşi părăsiseră dragostea dintâi ~Apocalipsa 2:5~ Aveau un fel de dragoste, dar nu era dragostea fierbinte şi săritoare pe care au avut-o la început.
Deci se pare că există o progresie a împlinirii aceste cerinţe a dreptăţii. Înainte de a putea predica dreptatea, trebuie să ne desfătăm în ea şi înainte de a ne deafăta în ea, trebuie să-L iubim pe Domnul, Cel care ne cere acest lucru. Întrebarea care se pune acum este aceasta: ''Cum putem ajunge în punctul în care să-L iubim pe Domnul aşa cum ar trebui?'' Acest lucru ne face să privim spre cea de-a doua cerinţă a lui Isaia care ni se impune pentru a-L întâlni pe Domnul. O putem numi:
Isaia îi spune lui Dumnezeu: ''Tu ieşi înaintea celor ce...umblă în căile Tale, şi îşi aduc aminte de Tine...'' Aceasta sugerează un efort din partea noastră. Dacă vrem să-L întâlnim pe Domnul şi să ne bucurăm de prezenţa Sa atunci aceasta se va întâmpla numai pentru că am căutat cu sârguinţă lucrul acesta. Alexander MacLaren scrie: ''Sunt atâtea lucruri înlăuntrul nostru care să ne tragă înapoi; îndatoriile, bucuriile şi necazurile vieţii ţin morţiş să aibă un loc în inimile şi în gândurile noastre, încât dacă nu eliberăm (printr-un efort hotărât, repetat în mod frecvent) un loc în această piaţă aglomerată şi zgomotoasă în care să putem sta şi privi înspre vârfurile albe, depărtate de mulţimea agitată, nu le vom vedea niciodată, măcar că sunt vizibile din orice loc. Dacă nu încerci să-ţi aduci aminte, vei uita cu siguranţă.
Aţi pricepe cuvintele ''printr-un efort hotărât, repetat în mod frecvent?''Ele sunt cheia aducerii aminte şi astfel, a adâncirii dragostei voastre pentru Domnul. Lucrul acesta ar putea fi o surpriză deoarece majoritatea dintre noi probabil că nu asociem aducerea aminte cu efortul. Credem că este ceva pur şi simplu ni se întâmplă. Nu ne simţim responsabili pentru dezvoltarea ţinerii de minte. Ne scuzăm spunând simplu: ''Am o memorie proastă.''
Gândiţi-vă din nou la cuvintele lui Isus adresate bisericii din Efes. După ce îi acuză de faptul că şi-au părăsit dragostea dintâi, spune: ''Adu-ţi dar aminte unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi....''~Apocalipsa 2:5~ Evident, Isus privea aducerea aminte ca pe ceva pentru care ei erau responsabili.
Poate că este timpul să spunem lucrurilor pe nume - ca să folosim limbajul lumii. Motivul pentru care majoritatea dintre noi nu Îl întâlnesc pe Dumnezeu şi nu primesc puterea şi călăuzirea Lui este pentru că nu suntem dispuşi să depunem efortul necesar. Nu vorbesc de a depune eforturi pentru a fi mântuiţi. Scriptura este limpede ca cristalul în această problemă. Suntem mântuiţi prin har, nu prin fapte ~Efeseni 2:8-9~ Ci vorbesc despre eforturi depuse pentru a trăi o viaţă creştină. Mult prea mulţi dintre noi vor să se strecoare în cer purtând papucei de argint în loc de bocanci de luptă!
Dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să mergem mai departe pentru a vedea care sunt lucrurile de care trebuie să ne aducem aminte. Isaia spune că trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu în ''căile'' Lui. Aceasta nu este doar o chemare la a sta pe fotoliu şi a medita la caracterul lui Dumnezeu. Aceste cuvinte au în ele presupunerea faptului că avem deja o cunoştinţă a lui Dumnezeu, că Dumnezeu a lucrat deja în vieţile noastre. Fiecare copil al lui Dumnezeu are dovezi ale lui Dumnezeu în trecutul său la care se poate întoarce din când în când. Dacă tânjeşti să-L întâlneşti pe Dumnezeu astăzi şi dacă întâmpini greutăţi în a-L găsi, întoarce-te la acele momente în care L-ai întâlnit. Întoarce-te şi uită-te la biografia ta spirituală.
Acest lucru mă face să mă gandesc la Iacov. Prima dată, el l-a întâlnit pe Domnul la Betel. Acolo a aflat că este posibil ca el să aibă partăşie cu Dumnezeu. A văzut cerul deschis şi o scară coborând din cer pe pământ. Ideea era clară - cerul era deschis pentru el. Putea trăi în părtăşie cu Domnul. Anii au trecut, iar Iacov s-a implicat în multe lucruri murdare: ''Scoală-te, suie-te la Betel...căci acolo voi ridica un altar Dumnezeului...''~Genesa 35:1-3~
Dacă Îl cunosşti pe Domnul ca Mântuitor al tău, atunci există un Betel în trecutul tău. Întoarce-te acoloîn mintea ta. Retrăieşte acel moment în care L-ai găsit prima dată pe Domnul şi lasă ca acel moment să deschidă canalul dintre tine şi Dumnezeu. Încălzeşte-te în dragostea pe care ai simţit-o atunci pentru Domnul până când gunoiul care s-a strâns pe canal este îndepărtat.
Dacă tu nu umbli cu adevărat cu Dumnezeu, nu este din cauză că El Şi-a schimbat locul. El încă umblă pe acolo pe unde a umblat dintotdeauna - pe căile dreptăţii. Astăzi te poţi duce la El dasfătându-te în dreptate, practicând-o, şi reflectând dulceaţa părtăşiei cu El din trecut. Meditaţi la aceste cuvinte solemne: ''Domnul este cu voi, când sunteţi cu El; dacă-L căutaţi, Îl veţi găsi; iar dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi'' ~2Cronici 15:2~
~Roger Ellsworth~
