Cum să găsești un partener

O mărturie care m-a întărit să rămân pe poziții și să nu-mi cobor standardele în ceea ce privește partenerul de viață, Domnul va da la momentul potrivit partenerul pentru care te formează, El pune dorințe în fiecare și El va călăuzi pe cale! Încrede-te în Domnul! :)

This is war!!

Despre încercările celor drepţi

Ades aud zicându-se: Dacă Dumnezeu ar iubi pe cei săraci, n-ar îngădui ca ei să fie săraci. Alţii, văzând un om căzut pradă unei neputinţe, unei boli lungi, întreabă: Ce s-au făcut milosteniile acestora? Ce bunele lor fapte?

Ca nu cumva să cădeţi într-o asemenea greşeală, să cercetăm în amănunţime această chestie.

De vreme ce nici  un om înţelept n-ar putea să dispreţuiască binele şi să îndrăgească răul, cum îndrăzni-vom să punem în sarcina Domnului asemenea gânduri?

Cum să credem că Dumnezeu poate dispreţui pe cei ce se află în sărăcie, chiar virtuoşi, şi iubi pe cei ce sunt în îmbuibare, chiar stricaţi fiind? Cum să ridicăm o asemenea blasfemie şi să nu ne dăm seama de grozăvia judecăţii noastre?

Ca să depărtăm o asemenea greşeală, băgaţi bine de seamă ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce nu.

Pe cine iubeşte El? Pe cel care ascultă de poruncile Lui. “Pe acela îl voiu iubi – şi către el voiu merge. Nu către bogat, care se bucură de bună sănătate, ci către cel care ascultă de orânduirile Mele”.

Şi care-i acel pe care-L aruncă de la sine? Cel care nu-I săvârşeşte poruncile. Aşa că de vedeţi un om care nu împlineşte poruncile lui Dumnezeu, fie el sănătos, fie stând pe multe în bogăţii, aşezaţi-l printre cei pe care Dumnezeu îi alungă de la sine.

Şi dimpotrivă, omul plin de virtute, chiar bolnav sau lipsit, socotiţi-l între cei iubiţi de Domnul. Căci în încercări se arată semnele prieteniei dumnezeieşti şi nu în îndestulări pământeşti. N-aţi băgat de seamă, chiar în lumea aceasta, că prietenii căpeteniilor de oaste, sunt acei care, în lupte, stau cei dintâi în bătaia primejdiilor, primesc răniri, sunt trimişi în depărtate iscodiri? N-ati auzit, oare, că “Domnul încearcă pe cel pe care-l iubeşte, şi că loveşte cu nuiaua pe fiecare din cei ce şi-i alege de copii ai Săi?”.

Dar mulţi se poticnesc de cele ce văd. Greşeala nu-i în ceea ce văd, ci în propria lor puţinătate de minte. Nu aici ne vine răsplata pentru truda noastră. Aici munca, dincolo, premiile şi cununile. Nu căutaţi, aşadar, în ceasul luptelor, în ziua bătăliei, pacea şi huzurul… Nu amestecaţi vremile…
                                                                                         de Sfântul Ioan Gură de aur

Mândria spirituală

  Mândria spirituală este uşa principală prin care intră diavolul în inimile celor care doresc propăşirea credinţei. Ea este orificiul de intrare al fumului din puţul fără fund, care întunecă mintea şi înşeală judecata. Acesta este principalul mijloc prin care diavolul pune stăpânire pe persoanele religioase, şi principala sursă a tuturor înşelărilor pe care le introduce, ca să împiedice şi să zădărnicească lucrarea lui Dumnezeu. Această cauză este izvorul, sau cel puţin suportul principal, al oricărei erori. Până nu se vindecă această boală, degeaba se dau leacuri pentru a vindeca celelalte boli. Din cauza ei, mintea apără celelalte erori, şi se păzeşte de lumină, prin care poate fi corectată şi vindecată.

  Omul mândru spiritual este plin deja de lumină; el nu mai are nevoie de instruire, şi dispreţuieşte pe cel care i-o oferă. Dar dacă această boală se vindecă, celelalte sunt mai uşor de îndepărtat. Persoana umilă este ca un copilaş, care primeşte cu uşurinţă să fie învăţat; ea este atentă cu ea însăşi, şi conştientă de înclinaţia de a se rătăci; de aceea, dacă i se spune ceva greşit, ea este gata să cerceteze lucrul în mod imparţial. Nimic nu îndepărtează pe o persoană mai mult de diavol decât umilinţa, care pregăteşte mintea pentru lumina divină, alungând întunericul şi limpezind ochii, ca să poată privi mai bine lucrurile bune: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmul 25:9). De aceea, nu trebuie să ne luptăm cu cei mici, nici cu cei mari, ci cu regele lui Israel; prima noastră grijă ar trebui să fie îndreptarea inimii şi scoaterea bârnei din ochi, ca să putem vedea limpede.

  Ştiu că multe lucruri sunt foarte jignitoare pentru mândria celor care sunt zeloşi pentru cauza Domnului. Atunci când un creştin o ia înaintea altora în lucrurile religioase, dacă are mângâiere spirituală sau bucurie mai mare decât de obicei, sau dacă pare prea zelos în credinţă, dacă se străduieşte mai mult decât alţii pentru cauza credinţei, sau dacă are anumite succese, e sigur că va trezi imediat invidia celor din jur; şi ei îşi vor închipui (cu sau fără motiv) că este foarte mândru de bunătatea lui, şi că se consideră mai bun decât toţi ceilalţi, şi toate vorbele şi purtările lui sunt privite în lumina acestei prejudecăţi. Cei care sunt reci şi morţi şi nu au experimentat niciodată puterea evlaviei în inimile lor, sunt gata să creadă astfel despre cei mai buni creştini; şi din cauza aceasta evlavia vitală şi puternică este privită cu duşmănie tainică.

  Creştinii zeloşi ar trebui să ia seama să nu fie prinşi în capcană de acuzaţiile celor reci, pentru ca diavolul să nu profite de acest lucru şi să le orbească ochii faţă de lucrurile cu adevărat rele din inima lor, şi să-i facă să se gândească că, dacă sunt acuzaţi degeaba de mândrie spirituală în multe privinţe, sunt acuzaţi degeaba în toate privinţele. Vai, cât de multă mândrie avem în inimile noastre cei mai buni dintre noi! Este cea mai rea parte a unui trup de păcat şi moarte.

  Este primul păcat care a intrat în univers, şi ultimul care va fi smuls din el. Este cel mai înverşunat duşman al lui Dumnezeu. Stricăciunea firească se poate manifesta pe două căi: mândrie şi iubire de lume, partea diavolului şi partea firească, sau sinele şi lumea. Aceştia sunt cei doi stâlpi din templul lui Dagon, pe care se sprijină toată clădirea. Dar primul este oricum cea mai rea parte a stricăciunii fireşti; este primul născut al diavolului, şi imaginea sa în inima multor oameni; este ultimul lucru pe care îl biruieşte păcătosul, prin convingere, înainte de a se converti; mândria stă la baza celui mai mare conflict din inima sfinţilor, şi este ultimul lucru de care scapă şi pe care îl învinge; mândria luptă direct împotriva lui Dumnezeu, şi se împotriveşte din răsputeri spiritului Mielului; diavolul este tatăl ei, prin caracterul său înşelător şi tăinuit. Ea se ascunde în adânc, şi este mereu activă şi gata de a se amesteca în toate.

  Şi dintre toate felurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai nesuferită. Ea este ca diavolul; este ca păcatul comis într-un cer de lumină şi slavă, în care a fost înălţat la cel mai înalt grad de cunoştinţă, onoare, frumuseţe şi fericire. Mândria este mult mai greu de observat decât celelalte păcate, fiindcă se caracterizează prin faptul că inspiră omului gânduri prea înalte despre sine însuşi. Nu este de mirare deci că cel care are astfel de gânduri nu ştie; fiindcă el crede că părerea pe care o are despre el însuşi este întemeiată, şi de aceea nu este prea înaltă; dacă ar crede că părerea aceasta este neîntemeiată, nu ar mai gândi astfel.

  Dintre toate tipurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai ascunsă, şi foarte greu de zărit; din cauza aceasta, mândria spirituală provoacă o părere prea bună despre două lucruri: lumina şi umilinţa persoanei în cauză; amândouă te împiedică să-ţi dai seama de lucrarea mândriei. Dacă eşti mândru de lumina pe care ai primit-o, nu te mai păzeşti. Cel care crede că este înconjurat de lumină nu se teme că vreun vrăjmaş s-ar putea strecura nevăzut în apropierea lui; iar cei care sunt mândri de umilinţa lor nu se mai păzesc deloc, fiindcă nici nu îşi imaginează că ar putea fi atinşi de mândrie.

  Sunt multe păcate în inima omului care au o natură tainică, şi sunt foarte greu de observat. Psalmistul spune: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Psalmul 19:12). Dar mândria spirituală este cel mai tainic dintre toate păcatele. Inima este atât de înşelătoare şi nepătrunsă în această privinţă, încât nu există nici un păcat care să fie mai puţin bănuit, şi de care să te convingi mai greu. Ea produce încredere în sine, şi izgoneşte neîncrederea în forţele proprii şi prudenţa.

  Nu este nici un păcat care să se asemene atât de mult cu diavolul în subtilitate şi ascunzişuri, nici un păcat care să apară în atâtea forme nebănuite, şi să se arate chiar ca un înger de lumină. Poate să ia naştere din orice; perverteşte şi strică totul, chiar şi adevăratul har şi adevărata umilinţă, dacă are ocazia să-şi exercite puterea. Este un păcat care are multe vieţi; dacă îl omori, va învia; dacă îl nimiceşti şi scapi de el sub o înfăţişare, învie în alta; când crezi că s-a dus cu totul, e încă acolo. Sunt multe tipuri de mândrie spirituală, care apar în forme şi imagini diferite, una după alta, şi învăluie inima precum foile de ceapă; dacă îndepărtezi una, rămâne alta dedesubt. De aceea, trebuie să avem cea mai mare grijă de inimile noastre în privinţa aceasta, şi să strigăm după ajutor la marele Vindecător. Cel care se încrede în inima lui este un nebun.

  Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de atent cu acest pericol în momentul de faţă, fiindcă ispitele sunt deosebit de mari: privilegiile măreţe şi deosebite pe care le primesc unii sfinţi de la Dumnezeu, şi onorurile la care ajung unii dintre pastori, sunt mari încercări pentru persoanele în cauză. Este adevărat că o măsură mai mare din prezenţa spirituală a lui Dumnezeu tinde să îndepărteze mândria şi orice stricăciune; dar totuşi, deşi experimentarea unor asemenea favoruri îndepărtează mândria pe de o parte, poate să aducă ispite şi provocări pe altă parte; şi suntem în mare pericol, dacă nu veghem şi nu ne rugăm neîncetat.

Îngerii care au căzut au avut destule îndemnuri de a se umili şi de a se feri de mândrie, prin marile onoruri şi privilegii pe care le-au primit, uitându-se la faţa lui Dumnezeu şi văzând slava Lui infinită; cu toate acestea, în lipsa vegherii, onorurile şi privilegiile pe care le-au primit s-au dovedit a fi un îndemn la mândrie, deşi în inima lor nu exista nimic care să-i împingă spre aşa ceva. De aceea, nici un sfânt, oricât ar fi de eminent şi de aproape de Dumnezeu, nu trebuie să se creadă ferit de acest pericol. Cel care se crede cel mai ferit de pericol este cel mai aproape de el. Apostolul Pavel, care a fost un sfânt eminent, cum nu mai sunt acum, nu a scăpat de pericol nici după ce a ajuns să-L vadă pe Dumnezeu în cel de-al treilea cer, după cum reiese din cuvintele lui (2 Corinteni 12). Şi totuşi, a văzut în ceruri slava nespusă a Fiinţei divine, care ar fi trebuit să-l facă extrem de mic şi rău în ochii săi.

                                                                                                  de Jonathan Edwards

Gânduri asupra gândurilor

Nu sunt într-un an atâtea ceasuri câte gânduri poate să aibă cineva într-un ceas. Gândurile zboară în stoluri ca graurii şi roiesc ca albinele. Cum nu poţi să numeri toamna frunzele uscate, aşa nu poţi să numeri gândurile. Ele sunt ca şi inelele dintr-un lanţ: unul trage pe celălalt. Ce fiinţă zbuciumată este omul! Gândurile îi joacă în cap în sus şi în jos ca musculiţele într-o seară de vară. Ca un ceas plin de rotiţe, al cărui pendul se mişcă mereu, aşa se mişcă gândul omului şi încă tot atâta de repede ca şi vremea. Aceasta face ca gândirea să fie un lucru foarte însemnat. De la un ou, se poate ajunge la un bou şi din multe gânduri uşoare, poate să iasă o mare greutate de păcate. Un bob de nisip este uşor, dar o grămadă de nisip este grea, zice Solomon. Unde sunt aşa de mulţi copii, este cazul ca mama să ia bine seama la ei. Şi noi cată să luăm bine seama la gândurile noastre, pentru că, dacă ele se schimbă în vrăjmaşi ai noştri, vor fi prea mulţi pentru noi şi ne vor târî în jos la pierzare. Gândurile cereşti ne vor umplea sufletele de cântări, cum umplu păsările văzduhul primăvara, dar gândurile rele ne vor muşca aşa ca nişte năpârci.

Oamenii îşi închipuie că gândul este ceva slobod, eu însă îmi aduc aminte că am citit undeva că gândurile, deşi sunt scutite de vamă, nu sunt scutite de iad şi vorba aceasta se potriveşte întocmai cu buna şi vechea Carte. Nu putem fi chemaţi în faţa niciunui tribunal de pe pământ pentru gândurile noastre, dar fiţi siguri că în faţa judecăţii din urmă vom fi judecaţi pentru ele. Gândurile rele sunt măduva păcatului, iasca ce prinde scânteie ispitei Diavolului, putineiul, în care laptele închipuirilor se încheagă în dorinţe şi planuri, cuibul, în care ouă toate păsările rele. De aceea, să ştiţi negreşit că, după cum focul arde nu numai vreascurile, ci şi lemnele groase, tot aşa şi Dumnezeu va pedepsi gândurile rele ca şi faptele rele.

Să nu-şi închipuie nimeni că gândurile nu sunt cunoscute Domnului, pentru că El are o fereastră înspre cea mai ascunsă odaie a sufletului şi această fereastră nu poate fi astupată cu nici un oblon. Cum vedem noi roiul de albine care lucrează după un geam, aşa ne vede şi ochiul Domnului pe noi. Biblia spune: "Iadul şi pierzarea sunt cunoscute Domnului, cu cât mai mult inimile copiilor oamenilor." Omul nu este decât parte văzută pentru Dumnezeu. Pentru cer, nu există lucruri ascunse. Ce se petrece în odaia lăuntrică a inimii este, pentru ochiul care vede toate, tot aşa de descoperit, ca şi străzile unui oraş.

Unii vor zice însă că nu se pot opri să nu aibă gânduri rele. Se poate, dar întrebarea este: urăsc ei aceste gânduri sau nu? Nu putem să oprim pe hoţi să se uite pe fereastră, dacă însă le deschidem singuri uşa şi-i primim cu bucurie, atunci nu suntem mai buni decât ei. Nu putem să oprim păsările să zboare peste capetele noastre dar le putem opri să-şi facă cuib în părul nostru. Gânduri deşarte bat la uşa noastră, dar nu trebuie să le deschidem. Dacă totuşi se nasc în noi gânduri rele, să nu pună stăpânire peste noi. Cine plimbă o bucăţică dintr-o falcă într-alta, o face fiindcă îi place gustul ei, şi cine gândeşte la rău iubeşte răul şi este gata să-l şi facă. Gândeşte-te la Diavolul şi el se va arăta, îndreaptă-ţi gândurile spre păcat şi îndată mâinile vor urma gândurilor. Melcii lasă o dâră după ei şi tot aşa şi gândurile nefolositoare. Săgeata poate să zboare prin văzduh fără să lase urmă, dar un gând rău lasă totdeauna după el o dâră ca de şarpe. Unde se face mult negoţ cu gânduri rele, va fi şi mult noroi şi murdărie. Orice val nou de gânduri rele adaugă ceva la putregaiul stricat de pe ţărmul vieţii. Este grozav când te gândeşti că un gând ruşinos de care te-ai lăsat prins odată, îţi ia cheia minţii şi pe urmă poate să intre iarăşi foarte uşor, vrând-nevrând, şi poate să se întoarcă aşa fel, încât să aducă cu el alte şapte duhuri mai rele decât el; şi ce poate ieşi dintr-asta, nimeni nu ştie. Leagănă păcatul pe genunchii gândului şi se va face un uriaş. Moaie câlţi în gaz şi cum vor mai arde îndată ce-i vei apropia de foc! Moaie pe un om în gânduri stricate şi e gata să ia foc, păcătuind pe faţă, îndată ce va avea prilej. De aceea, înţelepciunea ne porunceşte să ne păzim în fiecare zi gândurile şi năzuinţele inimii noastre.

Gândurile bune sunt oaspeţi binecuvântaţi şi ar trebui primiţi cu drag, hrăniţi bine şi chiar căutaţi mult. Ca şi florile de trandafiri, ele răspândesc un miros plăcut când sunt păstrate în ulciorul amintirii. Ele nu pot fi cultivate îndeajuns, ci sunt o roadă care îmbogăţeşte pământul. Cum încălzeşte cloşca puii sub aripi, aşa ar trebui să îndrăgim toate gândurile sfinte. Ca oiţa săracului care mânca din bucăţica stăpânului ei, aşa de preţioasă şi de scumpă ar trebui să ne fie gândirea la lucrurile evlavioase. Gândurile sfinte dau naştere la cuvinte sfinte şi la fapte sfinte şi sunt semne adevărate ale unei inimi înnoite. Cine n-ar vrea să le aibă? Un mijloc fără greş, ca să ţii o baniţă fără pleavă, este s-o umpli bine cu grâu şi dacă vrea cineva să se ţină departe de gândurile deşarte, să aibă mintea plină de lucruri alese, la care să cugete, căci ele se găsesc uşor şi n-ar trebui să umblăm fără ele. O, de am putea să zicem ca David: "Când gânduri negre se frământă cu grămada în lăuntrulmeu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul!"

                                                                                          de C. H. Spurgeon

Horoscopul zilei

În orice ziar cotidian, revistă sau prospect pe care măcelarul ţi le pune amabil în sacoşă împreună cu cîrnatul şi şunca, peste tot te loveşti de acelaşi lucru: de horoscop. De fapt ce este un „horoscop" şi de ce în zilele noastre se întrebuinţează atît de multă cerneală pentru aşa ceva?
Cuvîntul „horoscop" provine parţial din latină, parţial din greacă şi înseamnă „perspectiva orei" sau „vederea orei". Se cerceta cum era poziţia stelelor, una faţă de cealaltă, în momentul naşterii unui om. De aici se credea că se pot primi lămuriri asupra destinului său. Grecii şi romanii au preluat aceste lucruri obscure de la babilonieni, ai căror preoţi păgîni se ocupau în mod deosebit cu prezicerea viitorului, pe baza studiului corpurilor cereşti -un neologism numit „astrologie", în evul mediu această superstiţie era foarte larg răspîndită, însă, şi aceasta ar trebui să alarmeze cel mai mult, ea a fost în floare nu numai în întunecimea evului mediu, ci astăzi este cu mult mai mult răspîndită. Pare a fi doar o glumă, însă este cruda realitate, în epoca noastră luminată, progresistă, în care dezagregăm atomul şi trimitem în spaţiu nave cosmice, credinţa în horoscop este superstiţia cea mai larg răspîndită.
Cum este posibil acest lucru? Mulţi oameni nu mai cred în Dumnezeu; sau ceea ce este şi mai rău, ei trăiesc aşa ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Ei vor să fie independenţi, să facă sau să lase numai ce le convine lor. De aceea se îndreaptă spre o altă credinţă aproape obligatoriu, şi anume superstiţia. Aceasta este tot o credinţă, chiar dacă ea este îndreptată în sens opus, spre Satana. Cine este superstiţios, cade automat în vraja puterilor întunericului. Iar cine îi întinde Satanei degetul cel mic, aceluia el îi apucă toată mîna. Un astfel de deget mic este horoscopul.
În S.U.A. se cheltuiesc anual aproximativ 800 milioane de mărci pentru astrologie. Acolo există nu mai puţin de 30.000 de astrologi, care prin meseria aceasta îşi fac afacerile lor. În Anglia, potrivit statisticilor, două treimi din adulţi citesc sau răsfoiesc horoscoapele. Dar cum este situaţia în Germania Federală? Un institut de cercetări ale opiniilor a întrebat multe persoane asupra părerilor lor despre astrologie. Rezultatul obţinut: 28 % citesc zilnic horoscopul, 25 % citesc din cînd în cînd, 47 % nu-l citesc. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din concetăţenii noştri citesc zilnic sau ocazional horoscopul.
Oare este adevărat ce stă scris în horoscop? Dacă horoscoapele din ziarele noastre ar spune adevărul, atunci n-ar exista, conform zodiacului, mai mult de 12 grupuri de oameni dintre care fiecare grupă ar trebui să experimenteze zi de zi aceleaşi lucruri. În afară de aceasta, horoscoapele din diferite ziare şi reviste se contrazic unul pe altul, sau sunt redactate într-un fel lipsit de precizie ca să poată fi interpretate în multe feluri cu multe înţelesuri, ca să se potrivească pentru oricine. De asemenea „regulile de joc" ale astrologiei sunt pe deplin arbitrare şi nu au de-a face cu ştiinţa cîtuşi de puţin. Aşa că nu trebuie să ne mirăm cînd adevăraţii oameni de ştiinţă ai astronomiei sunt adversari hotărîţi ai astrologiei cu totul neştiinţifice, într-o depoziţie a societăţii astronomice se spune: „Ceea ce astăzi se prezintă ca astrologie, cosmobiologie ş.a.m.d., nu este altceva decît un amestec de superstiţie, şarlatanie şi afacerism".
Obiectiv deci, nu se poate da crezare horoscopului. Pentru aceasta însă să credem că poate fi doar o prostie, o glumă nevătămătoare? Nu, în nici un caz, nu. Cine îşi pune încrederea în horoscop se aşează cu aceasta în conflict direct cu Dumnezeu. El ajunge în sfera de extindere a puterii Satanei. După Biblie, superstiţia nu este numai un semn de prostie, credulitate şi lipsă de cunoştinţă, ci o punere la dispoziţia puterilor împotrivitoare lui Dumnezeu. „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori; să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru" (Leviticul 19:31).
Credinţa în horoscop a fost, este şi va fi pînă la sfîrşit o credinţă demonică, drăcească. Urmările acestei credinţe ne înconjoară în tot locul: indiferenţă faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu, deprimare, melancolie. Este un drum ce conduce la pierzare, într-o astfel de viaţă se poate zări adesea de aici înspăimântatorul foc al gheenei. Nu în zadar spune Dumnezeu despre acela care face astfel de lucruri: „Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia..." (Leviticul 20:6). De aceea nu trebuie să credem în horoscop. De aceea nu trebuie nici să-l citim. Ca şi toate lucrurile oculte, magia, ghicitul în cărţi, chiromanţia ş.a.m.d., horoscopul este viclenie perfidă ca o pînză de păianjen. Cine ajunge odată în ochiurile ei, fie chiar şi în glumă, se încurcă tot mai adânc în ele.
Cum poţi ieşi afară din această periculoasă pînză de păianjen? Unde se poate găsi eliberare? Mai întîi trebuie să-ţi dai seama că tu singur nu te poţi elibera. Nici un om nu este suficient de puternic ca să poată birui forţele întunericului din această lume. Singurul care este suficient de puternic, este biruitorul de la Golgota, Isus Cristos. El este Fiul lui Dumnezeu care l-a biruit pe cruce pe Satana. Această biruinţă trebuie s-o iei pentru tine în mod personal, ca un drept al tău. De aceea vino la El cu toate păcatele tale şi constrîngerile ce le ai! Mărturiseşte-I vina ta! El te iartă şi-ţi curăţeşte inima, după care Isus Cristos îţi dă şi putere să începi o viată nouă cu El, spunînd NU păcatului.
Atunci nu mai ai nevoie de horoscop. Talismanul poţi să-l arunci la coşul de gunoi. Coşarul privit în legătură cu norocul tău îţi va deveni indiferent. O pisică neagră ce-ţi va tăia drumul poate să-ţi pară frumoasă sau nu, dar norocul sau nenorocul nu depinde de ea. Vinerea în ziua de 13 a lunii îţi vei vedea de treburile tale tot aşa de voios ca şi în celelalte zile. Cuvintele precum „mult noroc" sau „a ţine pumnul strîns", ce nu vin de la Dumnezeu, nu-ţi vor mai aluneca pe buze, iar tu nu vei mai trebui să baţi de trei ori în masă pentru a-ţi asigura viitorul. Cînd Isus Cristos este Domnul tău, atunci El îţi hotărăşte viitorul. Iar viitorul, orice om vrea să-l asigure. Noi nu lîncezim ca un mormoloc. Noi suntem înzestraţi cu daruri spirituale, putînd să cugetăm asupra noastră retrospectiv, în momentul de faţă şi să privim în viitor. Totuşi, despre viitor nu ştiu nimic; nici măcar ce-mi va aduce clipa următoare. Nimeni nu poate spune acest lucru, nici mie, nici ţie. Însă, dacă Isus Cristos este Domnul tău, atunci te ştii călăuzit de El în toate situaţiile din viaţă ajungînd în împrejurări gata pregătite. Atunci noi, tu şi eu, putem spune cu o încredere neclintită că nu ni se poate întîmpla nimica decît ceea ce El a ales pentru noi şi ceea ce nouă ne este de folos. Astfel, viitorul nostru nu se află în stele, ci în voia lui Dumnezeu plină de har şi de îndurare.
Friedhelm König

Gifted hands (Mâini înzestrate)

Filmul ”Mâini Înzestrate” are la bază autobiografia lui Ben Carson și va urmări călătoria sa de la copilul considerat fără valoare la directorul departamentului de neurochirurgie pediatrică din cadrul Centrului pentru Copii al Johns Hopkins.

In iunie 2008 Carson a primit Medalia Libertatii din partea fostului Presedinte George W. Bush pentru rezultatele sale in tulburarile neurologice si al contributiei sale la avansarea medicinii.

Cine preferă să citeasă, există și cartea http://www.kerigma.ro/carti.php?detalii=20390 

Ispita

:Autobiografie în cinci capitole scurte

Capitolul I

Mă plimb pe stradă 
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă 

Cad în ea. 

Sunt pierdut... Sunt neputincios. 

Nu e greşeala mea. 

Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II

Mă plimb pe aceeaşi stradă. 

În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. 

Mă fac că n-o văd. 

Cad în ea din nou. 

Nu-mi vine să cred că mă aflu iarăşi în acelaşi loc, dar nu e vina mea. 

Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.

Capitolul III

Mă plimb pe aceeaşi stradă. 

În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. 

O văd că este acolo. 

Cu toate acestea cad în ea... este un obicei deja. 

Ochii îmi sunt deschişi. 

Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.

Capitolul IV

Mă plimb pe aceeaşi stradă. 

În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. 

O ocolesc.

Capitolul V

Mă plimb pe altă stradă.

Fii pregătit în orice vreme!

Southampton, 19 decembrie 1963. În urletul sirenelor, vaporul grecesc de lux „Lakonia" porneşte în larg într-o croazieră de Crăciun spre Madeira. De pe vas se văd batistele fluturînd... Ţărmul se pierde în depărtare, toţi pasagerii sunt bine dispuşi, deoarece şi-au programat o călătorie deosebită, în prospectul biroului de voiaj englez stă scris textual: „Aveţi posibilitatea aici să petreceţi o vacanţă în care toate riscurile sunt excluse. Aici aveţi un concediu de care vă veţi aminti mereu şi despre care veţi vorbi tot restul vieţii". Toate riscurile excluse? Desigur, „Lakonia" dispune de o instalaţie automată de prevenire a incendiilor; oricum are mai multe locuri în bărcile de salvare decît pasageri sunt la bord, chiar şi atunci cînd toate cabinele sunt ocupate. Un concediu despre care se va vorbi tot restul vieţii? Şi acest lucru este adevărat - cel puţin pentru supravieţuitori - căci circa 160 de pasageri de pe vasul „Lakonia" îşi găsesc moartea în largul mării cu o zi înainte de ajunul Crăciunului. Care a fost cauza? Un uriaş incendiu. Şi acesta cu toată existenţa unei instalaţii automate de prevenire a incendiilor, însă cum putea să izbucnească un astfel de incendiu? Din motive necunoscute...

Bruxelles, 25 iulie 1966. Paturile sunt primenite, iar pe mese sunt aşezate flori. Ca gustare sunt pregătite mîncăruri deosebite. Multe familii din capitala belgiană aşteaptă întoarcerea acasă a copiilor lor. Aceştia urmau să sosească cu autobuzul dintr-o frumoasă excursie de vacanţă făcută

În Austria. Se aşteaptă... Se face tot mai tîrziu. Se aşteaptă în continuare... Curînd se strecoară zvonul: „Accident!". Apoi acest zvon este confirmat şi se răspîndeşte cu iuţeala fulgerului: „Accident pe autostrada lîngă Limburg". Răniţi? - Da! - Morţi? - Posibil! - Morţi?? -Da! - Cîţi?... Apoi deveni realitate crudă: Din cei 43 de pasageri ai modernului autobuz, numai zece au scăpat cu viaţă, 33 au murit, dintre care 28 de adolescenţi şi copii, în aula unei şcoli din Limburg sunt aşezate şiruri lungi de sicrie negre...

Londra, 3 octombrie 1952. În gara suburbiei Harrow, trenul de dimineaţă stă gata de plecare şi este ticsit de călători. Cu toate că este timpul de plecare, trenul încă stă pe loc. Nimeni nu ştie de ce. Dintr-o dată, trenul accelerat din Scoţia intră cu viteză nebună în trenul din gară care aştepta. Vagoanele se izbesc şi intră unele în altele ca nişte cutii de chibrituri. După cîteva secunde, un al treilea tren, cel de Londra, în plină viteză străpunge în haosul de dărîmături şi trupuri sîngerînde, împrăştiate de-a lungul şi de-a latul şinelor. Peste o sută de oameni care erau în drum spre locul de muncă, nu mai ajung niciodată acolo...

Dar ce rost au aceste relatări? Aceasta ar însemna cumva că nu mai trebuie să călătoreşti cu trenul, sau cu maşina, sau să nu mai întreprinzi nici o călătorie cu vaporul sau cu avionul? Dacă te gîndeşti la cei 16.000 de morţi care rezultă anual din accidentele de circulaţie în R.F.G., aproape că ai ajunge la concluzia aceasta. Dar unde te mai poţi simţi în siguranţă? Niciunde. Accidente şi boli ţi se pot întîmpla şi acasă, acestea pot lovi atît pe bătrîn cît şi pe tînăr. Am o fotografie unde împreună cu mine se mai văd patru dintre prietenii mei, cu scurt timp înainte de bacalaureat. Cinci tineri sănătoşi şi plini de optimism. Nu după multă vreme, doi dintre tineri au murit. Unul într-un accident de automobil, celălalt în urma unei boli grele; tocmai el, cel mai sportiv şi cel mai vînjos dintre noi, a trebuit să sufere de o boală aşa de chinuitoare.

Cu mult înainte, cînd eram în clasele primare, aveam un coleg strungar, cu părul creţ de culoare blond-roşcat. Era sprinten ca o sfîrlează şi plin de viaţă. Cînd învăţătorul nu era în clasă, încăleca peste l nci şi masă. Pe lîngă aceasta era aşa de sănătos şi sincer, că l-am îndrăgit în mod deosebit. S-ar fi gîndit cineva ca tocmai el să se îmbolnăvească aşa de grav? Cînd stăteam lîngă patul lui din spital şi el mă privea cu ochii lui luminoşi de băieţandru, încă nu bănuia nimic din ceea ce eu deja aflasem. Doctorii au pierdut orice speranţă în vindecarea lui. Avea numai 15 ani. Curînd colegii lui au stat în faţa mormîntului deschis... Ceasul lui s-a oprit. Toate ceasur, se opresc odată, la unul mai devreme, la altul mai tîrziu.

Odinioară în Londra, cînd am fost martor ocular la agitaţia şi consternarea produsă de accidentul de tren din Harrow, am văzut fotografiile în ziare. Pe una din fotografii se putea vedea un ceas. Era ceasornicul de pe peronul gării unde trenul de suburbie fusese zdrobit cu desăvîrşire. Arătătoarele lui indicau ora 8 şi 19 minute, exact clipa ciocnirii care le oprise pe loc. Însă lîngă ceas se mai putea vedea ceva. Acolo era atîrnat un afiş cu cuvintele: „Pregăteşte-te să întîlneşti pe Dumnezeul tău!" (Amos 4:12).

Cît de puţini vor fi citit acele cuvinte de pe placardă şi cîţi din ei vor fi cugetat asupra lor? Dintr-o dată însă, aceste cuvinte vorbeau cu glas de tunet, căci mulţi oameni au trebuit chiar în clipa aceea să-l întîlnească pe Dumnezeu. Ceasul lor se oprise.

O, de n-ai trece nepăsător pe lîngă aceste cuvinte biblice! Ele au fost adresate poporului lui Israel, însă mai vorbesc încă şi astăzi fiecăruia care vrea să le audă. Mai devreme sau mai tîrziu, vine ora pentru fiecare, cînd trebuie să întîlnească pe Dumnezeu. Eşti pregătit? Eşti tu la adăpost în Isus Cristos?

                                                        by Friedhelm König

Farmacistul

Într-un orăşel trăia odată un farmacist care nu credea în Dumnezeu. Oamenii nu i-ar fi călcat pragul după medicamente, dar cum în apropiere nu se mai găsea nici o farmacie, erau siliţi să recurgă la serviciile necredinciosului.

Peste drum de farmacie se adunau credincioşii. Un tânăr predicator le vorbea cu voce tare, ca să-l atragă la adunarea lor şi pe necredinciosul farmacist. Tânărul dorea nespus ca acesta să audă cuvântul îmbucurător al Evangheliei despre mântuirea omului prin Isus Cristos şi despre marea Lui dragoste pentru cei păcătoşi.

Necredinciosul înţelegea că oamenii se adunau în dreptul farmaciei sale pentru a-l face să primească şi el credinţa în Cristos şi turba de mânie, ori de câte ori auzea cântările evanghelice.

Odată farmacistul îşi pierdu răbdarea şi năpusti asupra lor cu vorbe de ocară, ameninţându-l cu pumnii pe tânărul predicator.

Predica fu astfel întreruptă şi farmacistul, mulţumit că provocase un scandal şi tulburase liniştea credincioşilor, se întoarse şi trânti uşa după dânsul. Credincioşii însă răsuflară uşuraţi şi reluară predica şi cântările...

Dar iată că o fetiţă bătu la uşa farmacistului şi-i ceru o doctorie pentru mama care zăcea bolnavă. 

  

Farmacistul, căruia nu-i trecuse încă mânia, se răsti la ea: "Ce aşa târziu? Nu puteai veni mai devreme? Farmacia se închide la ora asta!!" "N-am putut mai devreme, răspunse fetiţa, - pentru că doctorul a venit abia acum şi m-a trimis cu reţeta asta. Mi-a spus să-i aduc îndată doctoria, altfel moare mama".

Fierbând de mânie şi cu gândul în altă parte, farmacistul luă de pe rafturi mai multe flacoane şi se apucă să prepare mixtura pentru mama fetiţei. Din greşeală însă el turnă în sticluţă şi câteva picături de otravă. Fetiţa plecă îndată, bucuroasă să scape cât mai curând de farmacia lui nesuferită.

Punând la loc flacoanele, farmacistul îşi înţelese pe dată greşeala, văzând eticheta flaconaşului cu otravă... El rămase încremenit - în locul medicamentului prescris, îi dăduse fetiţei otravă!.. Fără să-şi dea seama, turnase câteva picături în sticluţa pe care fetiţa o ducea acum acasă. Farmacistul se repezi în stradă, încercând să o ajungă din urmă, dar fetiţa dispăruse demult după colţ. Înspăimântat de moarte, era cât pe ce să se roage lui Dumnezeu, dar îşi aduse aminte că nu crede în existenţa Lui. Cum ar fi putut buzele lui să rostească o vorbă de rugă, când abia mai adineauri îşi bătuse joc de nişte credincioşi?

În culmea desperării, uitând tot ce vorbise şi crezuse până atunci despre Dumnezeu, 'farmacistul căzu în genunchi şi începu să se roage fierbinte: "Doamne, dacă exişti cu adevărat, fă ca fetiţa să se întoarcă la mine!"

El se ridică şi porni spre casă. Nu apucă însă bine să închidă uşa după dânsul, că auzi deodată o bătaie uşoară şi vocea sfioasă a fetiţei: "Dragă nene farmacist, nu te supăra, dar mă grăbeam aşa de tare, că nu mă uitam pe unde calc. Am căzut şi... am spart sticluţa u doctoria! Nu s-ar putea să-mi dai alta? Doctorul mi-a spus că mama nu scapă cu viaţă, dacă n-o ia chiar astăzi!.."

Farmacistul mângâie fetiţa, fără să-i răspundă, şi-i pregăti o nouă doctorie.

Fetiţa plecă şi farmacistul Ii mulţumi lui Dumnezeu că l-a ferit să devină ucigaş. Amintindu-şi de credincioşii adunaţi în faţa farmaciei, el alergă într-acolo. Credincioşii care se pregăteau să se împrăştie pe la casele lor, crezură că vine iarăşi cu intenţii agresive. El însă le povesti minunea ce se petrecuse cu dânsul chiar mai adineauri. Acum farmacistul nu se mai îndoia de existenţa lui Dumnezeu, care se interesează de soarta omului şi-i ascultă păsul. El adăugă că doreşte să se creştineze şi credincioşii îl primiră cu dragă inimă în comunitatea lor.