Sămânța

  Un bogat om de afaceri crestin a decis ca este timpul sa-si lase un succesor la comanda


companiei sale. In loc de a se orienta spre unul din directorii firmei sau copiii sai, el a decis sa 


incerce ceva deosebit.

  Într-o zi si-a convocat tot executivul care era format din tineri si le-a spus:

  - Dragii mei, a sosit timpul sa-mi numesc un inlocuitor la conducerea companiei in calitate 


de manager general (CEO). Asa ca decizia mea este ca unul din voi sa ocupe acest post.

  Toti au ramas socati, in timp ce seful a continuat:

  - Astazi intentionez sa va dau fiecaruia cate o samanta, o samanta speciala. Vreau ca sa 


luati samanta aceasta acasa, s-o plantati, s-o udati si apoi exact peste un an sa veniti cu 


planta care a rasarit si crecut din aceasta samanta. Cu acea ocazie voi analiza planta 


fiecaruia si dupa un criteriu personal voi alege viitorul manager general.

  Un tanar, pe nume Jim a fost prezent la intalnire si asemenea fiecaruia a primit si el o 


samanta. A plecat acasa si cu entuziasm a impartasit sotiei planul sefului. Sotia l-a ajutat sa 


gaseasca un vas potrivit, pamant de calitate imbunatatit cu ingrasamant natural si apoi a 


plantat samanta. In fiecare zi Jim turna apa in acel vas si astepta cu nerabdare sa vada un 


semn ca samanta a incoltit si o mica planta si-a facut aparitia. Dupa vreo trei saptamani, 


colegii lui vorbeau despre semintele lor si despre plantele care au inceput sa rasara. Jim 


urmarea cu atentie vasul in care plantase samanta, dar nimic nu se intampla.Trei, patru, cinci 


saptamani au trecut dar in vasul cu pamant nu se vedea nici un semn de incoltire si crestere.     


Colegii lui vorbeau deja despre plantele lor, dar Jim se simtea falimentar in incercarea lui de a 


face samanta sa se transforme in planta. Au trecut sase luni si nimic insa nu se intamplase in 


vasul cu pamant al lui Jim. Cu nespusa parere de rau Jim si-a dat seama ca omorase samanta.   


Fiecare din colegii lui aveau deja pomi, plante, iar el nu avea nimic. Oricum Jim a hotarat sa 


nu spuna colegilor sai nimic din experienta lui esuata. El a hotarat insa sa continue sa ude 


samata si sa-i adauge ingrasamant, cine stie?  Poate intr-o zi samanta va incolti.

  Dupa exact un an, fiecare din cei ce primisera o samanta de la sef, si-au adus vasele lor cu 


plante pentru a fi inspectate. Jim a spus sotiei ca el nu indrazneste sa mearga la companie cu 


un vas gol. Sotia insa l-a incurajat sa fie cinstit cu ceea ce i s-a intamplat. Desi a simtit un gol in 


stomac gandindu-se la experienta pe care o va avea si poate cea mai jenanta experienta din 


viata lui si a hotarat totusi sa dea ascultare sfatului sotiei.

  Astfel, in ziua hotarata pentru inspectie, Jim si-a luat vasul in care nu era decat pamant si s-


a prezentat la sala de conferinte a companiei. Cand a intrat in sala, Jim a fost socat de 


varietatea de plante din vasele colegilor lui. Plantele erau minunate: diferite in culori si 


marimi. Jim si-a pus vasul pe podea si multi din colegii lui au bufnit in ras si altii l-au 


compatimit sincer.

  Cand seful si-a facut aparitia, a salutat membrii executivului rotindu-si privirea asupra 


tuturor. Jim cauta un colt cat mai indepartat pentru a se ascunde.

  - Wau! Ce plante minunate, copaci, flori ati crescut voi! a spus seful. Astazi unul din voi va 


fi numit managerul general al companiei.

  Deodata, seful l-a descoperit pe Jim in coltul cel mai indepartat al salii cu vasul sau gol. A 


rugat pe directorul financiar sa-l invite pe Jim in fata. Jim a inghetat! El a inceput sa 


gandeasca cam asa : Seful si-a dat seama de esecul meu. Mare lucru sa nu ma concedieze.

  Cand Jim a a juns in fata, seful l-a intrebat ce s-a intamplat cu samanta lui. Astfel ca Jim a 


trebuit sa-i spuna istoria sa.  Dupa ce Jim a terminat, seful a spus ca toata lumea, cu exceptia 


lui Jim, sa ocupe un loc. Apoi, aratand cu mana spre Jim a spus,

  - Iata-l pe noul vostru manager general. Numele lui este Jim.

Lui Jim nu-i venea sa creada. Jim falimentase total in plantarea semintei. Cum putea el sa fie 


manager general cu un asemenea esec?

  Apoi seful a continuat:

  - Cu un an in urma, am dat fiecaruia din cei prezenti in aceasta sala o samanta. V-am spus 


sa luati samanta, sa o plantati, sa o udati si sa mi-o aduceti astazi inapoi. Ceea ce voi nu ati 


stiut este ca toate semintele pe care vi le-am dat au fost fierte si toate au fost seminte 


moarte care nu aveau cum sa incolteasca. Toti cu exceptia lui Jim mi-ati adus pomi, plante, 


flori. Cand v-ati dat seama ca samanta pe care v-am dat-o eu nu incolteste, ati inlocuit-o cu 


alta samanta procurata de voi. Jim a fost singurul care a avut curajul si cinstea de a aduce 


vasul cu planta mea in el. Pentru acest motiv el va fi numit managerul general al companiei 


mele.

Daca plantezi cinste, vei culege  incredere

Daca plantezi bunatate, vei culege  prieteni

Daca plantezi umilinta, vei culege  maretie

Daca plantezi perseverenta, vei culege  satisfactie

Daca plantezi respect, vei culege  perspectiva

Daca plantezi harnicie, vei culege  succes

Daca plantezi iertare, vei culege  impacare

Daca plantezi credinta in Isus, vei avea o recolta bogata.

Atentie: ce plantezi azi, vei culege  maine.

Ce duci în spate, omule?

  Într-un sătuc de munte din Ardeal trăia un om cocoşat care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată privi în sus, spre cer. Să poată vedea cerurile – locuinţa lui Dumnezeu, să poată admira stelele, luna şi soarele – creaţia lui Dumnezeu. Însă din păcate el putea privi doar în jos, în pământ. Până într-o noapte când se întâmplă cu el o minune: Întorcându-se acasă, cam pe la miezul nopţii, trebuia să treacă prin cimitirul satului. Deodată în faţa lui apăru un înger care-l întrebă :

— Ce duci în spate omule?.

— Neputinţa mea de a privi spre cer – o cocoaşă, oftă omul cu tristeţe.

— Dă-o încoace şi priveşte spre cer! – porunci îngerul întinzând mâna după cocoaşa omului, astfel că acesta se întoarse acasă drept ca o lumânare.

  A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoşat. Auzind de cele întâmplate, un om care era şchiop din naştere, şi care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată alerga după plăcerile nebune ale acestei lumi, să poată dansa şi mai ales să poată ţine pasul alături de tovarăşii săi de rele, se duse şi el la miezul nopţii în cimitir cu speranţa că da de-l va întâlni pe înger, şi culmea când se făcu miezul nopţii în faţă-i apăru îngerul, care-l întrebă:

— Ce duci în spate omule?..

— În spate nu duc nimic, eu sunt şchiop şi te-aş ruga foarte mult dacă ai vrea să mă vindeci de neputinţa mea, ca să pot merge şi eu la dans şi pe la chefuri alături de prietenii mei!

— Şi în spate zici că nu duci nimic? – se miră îngerul.

— Nu! – răspunse hotărât omul şchiop.

— Atunci ţine cocoaşa aceasta! – spuse îngerul, şi îi puse omului şchiop în spate o cocoaşă, încât acesta se întoarse acasă şi cocoşat pe deasupra.

  Din punct de vedere spiritual toţi oameni sunt cocoşaţi, pe toţi ne împiedică câte un lucru pământesc de nu putem privi în sus spre ceruri. Mulţi poartă-n spate povara poftelor firii pământeşti, alţii poartă povara gândurilor lumeşti, alţii îngrijorările acestui veac, alţii sunt cocoşaţi de ură, de neînţelegere, de tot felul de dorinţe. Unii nu au timp şi nici nu simt nevoia de a privi în sus.

  În Evanghelia după Luca, avem un minunat exemplu cu o femeie cocoşată, pe care Domnul Isus o vindecă de neputinţa ei:

  „Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum sa-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus a chemat-o şi i-a zis: „ femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu.”

  Ce lucru îmbucurător putem citi în acest text biblic: „Când a văzut-o Isus a chemat-o…” Da Isus cheamă la fel şi astăzi pe toţi cei ce doresc sa-ăi ridice privirea spre cer şi nu pot. Şi această femeie dorea sa-şi ridice capul şi nu putea. Isus Mântuitorul lumii observă acest lucru şi-i spune: „Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta!”

  Acelaşi Isus, are aceiaşi putere şi azi şi dacă ne spune: „Eşti dezlegat de neputinţa ta!” atunci înseamnă că suntem liberi dezlegaţi de tot ce ne leagă şi putem privi spre cer. Dar dacă nu ne recunoaştem neputinţele, dacă spunem că în spate nu ducem nimic, dacă ignorăm povara de păcate din spatele nostru şi pe deasupra dorim să alergăm după plăcerile nebune ale acestei lumi, s-ar putea ca Isus să ne întoarcă spatele, iar cel rău să ne împovăreze şi mai mult. 

                                                                                     de Mihai TRAISTĂ

Convingere naturală sau convingere spirituală?

  Întrebare: “Să presupunem că sunt mereu convins de păcat, cum aş putea şti dacă această convingere vne doar dintr-o conştiinţă naturală, neregenerată, sau este din lucrarea Duhului Sfânt?

  Voi prezenta în continuare, 5 puncte - cele mai importante diferenţe între cele două tipuri de convingere:

  1.  Convingerea naturală  descoperă în principal păcatele vizibile şi scandaloase, păcatele  împotriva luminii naturii, pentru că această convingere nu poate merge mai departe decât  iluminarea naturală. Prin contrast, convingerea spirituală atinge şi păcatele secrete, interioare, şi care nu se văd la exterior, precum ipocrizia, formalismul, atitudinea de căldicel, lâncezeala, împietrirea inimii etc.Uită-te, deci, dacă zbuciumul faţă de păcat pe care îl ai se aplică atât la păcatele exterioare cât şi la cele interioare, şi atinge nu  doar păcatele vizibile,  ci şi poftele ascunse, păcatele interioare şi spirituale. Dacă eşti într-o astfel de situaţie, atunci acesta este un semn sigur al lucrării Duhului Sfânt,  deoarece zbuciumul generat de aceste păcate se află în relaţie imediată cu sfinţenia lui Dumnezeu, El fiind Cel insultat de aceste păcate mai mult decât oricine altcineva.

  2. Convingerea naturală se aplică numai vorbirii omului, şi nu şi stării şi condiţiei sale spirituale curente; se aplică păcatelor la timpul prezent, dar le ignoră pe cele din trecut. Convingerea spirituală, însă, se aplică tuturor  păcatelor, atât păcatelor inimii cât şi păcatelor vieţii; atât păcatelor firii noastre, cât şi păcatelor faptelor noastre;  atât păcatelor cu care ne naştem, cât şi păcatelor săvârşite de noi.  Acolo unde Duhul Domnului vine pentru a lucra eficient într-un suflet, El ţine în faţa ochilor păcătosului oglinda Legii Lui şi îi deschide păcătosului ochii să poată privi în această oglindă, făcându-l capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se găseşte în inima şi natura lui. Apostolul Pavel a spus: “păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7). Cum poate fi adevărată această afirmaţie, ca el să nu fi cunoscut păcatul decât prin Lege, câtă vreme lumina naturii descoperă păcatul?  Se spune despre Neamuri că, neavând Legea, totuşi ei au avut-o în ei înşişi. De aceea, acest păcat, despre care vorbeşte apostolul, nu trebuie înţeles ca pe păcatul actual, vizibil, ci ca pe păcatul din trecut, interior. Altfel spus, el ar fi vrut să spună: “Nu am cunoscut natura mea coruptă, acel izvor de păcate care este în interior, nu aş fi cunoscut aceasta decât prin Lege”. Şi, evident, aceasta este o descoperire pe care iluminarea naturală nu o poate face.

  Este adevărat, filosoful ar putea spune că “acea poftă este primul şi cel mai mare dintre toate păcatele”. Dar nu pot să mă gândesc că el s-ar referi la păcatul firii,  ci cel mult la dorinţe şi pofte felurite, căci am descoperit că până şi cel mai înţelept dintre filosofi nu a priceput nimic din ce înseamnă natura păcătoasă a omului. Iată ce zicea Seneca: “Omul nu se naşte cu păcat, ci păcatul este săvârşit după naştere de către om”.Quintilian  a spus: “Este mai uimitor ca un om să păcătuiască decât ca el să trăiască onest; păcatul este astfel împotriva naturii omului”. Cât de orbi au fost ei în această privinţă!  La fel a fost şi apostolul Pavel până în clipa când Duhul Sfânt i-a descoperit natura lui păcătoasă prin intermediul Cuvântului şi, într-adevăr, aceasta a fost o descoperire pe care numai Duhul o putea face. Duhul Sfânt este Cel care face păcătosul capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se află în interiorul lui. El este Cel care îndepărtează zdrenţele păcătosului şi îl face să îşi vadă condiţia mizeră şi goliciunea. El este Cel care ne arată orbirea minţii, încăpăţânarea voinţei, zăpăceala sentimentelor, lâncezeala conştiinţei,  ciuma inimilor noastre şi natura păcătoasă, prin toate acestea demonstrându-ne situaţia noastră disperată.

  3. Convingerea naturală conduce sufletul să privească mai mult la răul care vine prin păcat, decât la răul care este în păcat. În acest fel, sufletul având această convingere este mai degrabă tulburat de ameninţarea iadului, de mânie şi de condamnare, decât să fie tulburat de ticăloşenia şi hidoşenia naturii păcatului. Convingerea spirituală lucrează în suflet o mult mai mare sensibilitate faţă de răul care este în păcat decât faţă de răul care vine prin păcat: dezonorarea lui Dumnezeu prin a umbla împotriva voii Lui, rănile săvârşite asupra inimii lui Hristos, întristarea Duhului Sfânt – acestea rănesc sufletul mai mult decât o mie de iaduri.

  4. Convingerea naturală nu este durabilă,  ea este îndepărtată repede. Ea este ca şi o zgârietură în piele,  care sângerează pentru o clipă şi este dureroasă pe moment, dar este vindecată repede, şi în câteva zile nu mai rămâne decât o urmă firavă, abia vizibilă. Convingerea spirituală este însă de durată, ea nu poate fi îndepărtată, persistă în suflet până când şi-a atins pe deplin scopul, care este schimbarea păcătosului. Convingerea adusă de Duhul Sfânt este ca o rană adâncă în trup, care merge până la os, şi pare să pună în pericol până şi viaţa pacientului, şi care nu este vindecată decât cu o măiestrie deosebită; iar atunci când este vindecată, lasă o urmă adâncă,  pe care, văzând-o, pacientul o remarcă spunând: “Iată semnul rănii mele, care nu va fi uitată niciodată”. Aşa este un suflet care se află într-o convingere spirituală  – rana lui este adâncă şi nu poate fi vindecată decât prin măiestria Medicului ceresc; iar atunci când este este vindecată, rămân semne ale ei în suflet, semne care nu vor dispare niciodată, aşa încât sufletul omului să poată spune: “Iată semnele convingerii mele de păcat încă existente în sufletul meu”.

  5. Convingerea naturală face sufletul să fie timid faţă de Dumnezeu. Vina produce frică, iar frica produce înstrăinare. Aşa s-a petrecut cu Adam care, atunci când şi-a văzut goliciunea, a fugit să se ascundă de Dumnezeu. Convingerea spirituală nu îndepărtează sufletul de Dumnezeu, ci îl atrage către Dumnezeu.  Convingerea lui Efraim a fost spirituală, şi el a alergat la Dumnezeu: “întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce” (Ieremia 31:18). 

  Astfel că, iată, este o mare diferenţă între convingere şi convertire, între ceea ce este natural şi ceea ce este spiritual, între ceea ce este obişnuit, şi ceea ce este mântuitor.  Într-adevăr, diferenţa este aşa de mare, încât deşi un om poate avea oricât de mult din prima, dacă nu are parte de cea de-a doua, el nu este decât "aproape creştin"

                            din cartea Aproape Creștin, de Matthew Mead

Aproape Creștin

Darurile şi harul diferă după cum pielea pantofilor tăi diferă de pielea piciorului tău. Ia-ţi o pereche de  pantofi care au cea mai groasă talpă. Folosindu-i multă vreme, vei vedea că pielea se rupe în final, şi rămâi cu piciorul gol. Dar dacă un om ar merge toată viaţa lui în picioarele goale, pielea piciorului lui nu se va termina, nu va fi ruptă. De ce nu se va epuiza pielea piciorului omului mai devreme decât pielea pantofului lui, căci pielea pantofului este chiar mai groasă?

  Motivul este că în una este viaţă, pe când în cealaltă nu. Există viaţă în pielea piciorului, şi această viaţă întreţine şi înnoieşte pielea, o face din ce în ce mai groasă, din ce în ce mai rezistentă. Dar în pielea pantofului nu există viaţă şi de aceea ea se toceşte, se face din ce în ce mai subţire. Tot aşa este şi cu darurile şi harul. Astfel, dacă descresc şi secătuiesc, şi obosesc în credinţa mea, la urmă mă depărtez de credinţă; dacă încep în duh dar sfârşesc în firea pământească, atunci tot ce am făcut a fost dintr-o conştiinţă neregenerată. Dar dacă cresc şi persist, dacă perseverez până la sfârşit, şi “faptele mele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi”, atunci acţionez dintr-o conştiinţă regenerată.

                                                             din cartea Aproape Creștin de Matthew Mead