Copiii plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor

  Copil fiind, „Isus creştea în înţelepciune... şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” ~Luca 2:52~ Acelaşi lucru ni-l dorim şi noi pentru copiii noştri: să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-I devină folositori – şi Lui, şi oamenilor. Plăcut lui Dumnezeu merge mână în mână cu plăcut înaintea copiilor lui Dumnezeu.„Copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale.” ~Proverbele 29:15b~ Dacă nu sunt îndrumaţi şi educaţi cum se cuvine, copiii îşi vor dezonora părinţii, vor fi lipsiţi de respect faţă de cei din jur şi vor lăsa o foarte slabă mărturie în lume. Nu vor şti nici cine sunt, nici cum să relaţioneze cu ceilalţi. În loc să contribuie la crearea unei atmosfere liniştite în familie, vor provoca dezordine şi conflicte.
   Dumnezeu să ne ajute să avem familii evlavioase, pline de pace „încoronate cu frumuseţea de Sus/familii în care copiii ajung să-L cunoască pe Hristos ce-i iubeşte nespus.”  
   Pentru a atinge aceste obiective, părinţii trebuie să-i ajute pe copii să devină plăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Copiii sunt drăgălaşi. Foarte puţini ar contesta acest lucru. Când le studiem feţele, mânuţele, picioruşele, poate spunem: „Sunt foarte plăcuţi.” Atunci când degetele acelea micuţe se prind de mâna mamei, se stabileşte o relaţie care poate fi îmbunătăţită cu fiecare zi. Adevăratul test urmează însă abia peste 20 de ani. Oamenii vor spune, poate, atunci: „Sunt plăcuţi lui Dumnezeu.” Copilaşii pot fi foarte plăcuţi s-au pot fi altfel. Nu sunt în stare să gândească profund sau să raţioneze, dar învaţă rapid prin simţuri. 
   Durerea care apare în urma pedepsei îi va ajuta să-şi formeze nişte deprinderi care pot rămâne toată viaţa. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” ~Proverbele 22:6~ 
   S-ar putea să fie nevoie de mai multe „şedinţe” de disciplinare strictă, dar copilul va învăţa în curând că plânsul isteric, manipulator, nu schimbă cu nimic situaţia. E nevoie să se renunţe la ideea că un copil care începe să plângă la biserică sau acasă trebuie lăsat în pace „pentru că e prea mic”. 
   A împărţi ceva cu cineva e un lucru esenţial pentru construirea unor relaţii sănătoase. Uneori, copilul trebuie să înveţe să „împartă” braţele mamei sau ale tatălui cu un alt frăţior nou-născut. Ei nu au nevoie de mila noastră, ci de dragostea şi ajutorul nostru pentru a împărţi şi cu alţii privilegiile vieţii. 
   Ordinea vârstelor nu se ia în considerare doar atunci când mama împarte bomboane copiilor. Noi trebuie să-i ajutăm pe copii să descopere bucuria de a fi ultimii, de a rămâne mai la urmă, trebuie să le fim noi înşine un exemplu. Majoritatea jucăriilor ar trebui să fie proprietate comună într-un cămin. Cele care nu sunt pot fi împărţite cu fraţii şi surorile mai mici, uneori în ciuda pericolului de a fi stricate. Acest lucru îl ajută pe copil să înţeleagă principiul împrumutării pe măsură ce se maturizează. 
   Politeţea este absolut necesară, pentru a fi plăcuţi oamenilor, dar trebuie folosită în mod adecvat. Dacă John îi spune lui Sue că îi pare rău că i-a ciufulit părul, fetiţa n-ar trebui să spună „E în regulă”, ci mai degrabă „Te iert”. Această afirmaţie recunoaşte răul şi îl iartă. A răspunde unui mulţumesc printr-un zâmbet şi un Cu plăcere exprimă mult mai mult decât un, nu a fost mare lucru...
   Oamenii se simt confortabil în preajma unor persoane ce ştiu să se controleze şi să vorbească.  Imaginea unui copil de cinci ani care nu mai conteneşte să se laude e una tristă, dar un adolescent de 16 ani care se laudă zgomotos e clar în pericol fizic şi spiritual. Lăudându-te cu tractoare, camioane şi cât de puternic eşti “nu sunt numai vorbe copilăreşti”  ci un lucru care arată un spirit lipsit de consideraţie faţă de ceilalţi şi dezinteresat de adevăr. Dumnezeu vrea ca noi să-i ajutăm pe copii să-şi controleze mânia, sentimentele rănite, dorinţele carnale şi alte sentimente pe care Duhul Sfânt le poate controla mai bine atunci când copiii aleg să vină la Dumnezeu. 
   Emoţiile necontrolate nu fac un spectacol prea plăcut. Un râs din toată inima la relatarea unei întâmplări amuzante îşi are rostul. Dar copiii trebuie să înveţe câteva lucruri: E potrivit cadrul pentru a râde? Se râde cumva de o altă persoană? Nu cumva sunt singurul care vorbeşte tare? Sunt întotdeauna primul care râde şi ultimul care se opreşte? Dacă nu trece aceste „teste”, s-ar putea ca respectivul copil să nu mai fie plăcut prietenilor lui. La fel se poate proceda şi cu plânsul. 
   Igiena personală este foarte importantă pentru copiii credincioşi (şi pentru adulţi). Virtuţile curăţiei împodobesc trupul şi sufletul. O familie creştină extrem de neglijentă în privinţa aspectului exterior va provoca dispreţ faţă de spiritul evlavios şi pios. Când copiii sunt învăţaţi să-şi pieptene părul şi să se spele pe faţă, şi părinţilor le va fi mai uşor să-şi ţină familia în rânduială. Bineînţeles, mama sau tata trebuie să-i verifice dacă şi-au făcut treaba corect.
   Trebuie să-i ajutăm pe băieţii noştri să înţeleagă că murdărirea intenţionată nu e deloc o virtute. De asemenea, trebuie să-i învăţăm cum şi când să folosească o batistă, aşa încât cei din jur, care ne observă, să vadă că suntem o familie ce doreşte ca toate lucrurile să fie făcute “în chip cuviincios şi cu rânduială.” 
   O conversaţie plăcută are un rol foarte important în crearea de legături prieteneşti. E o plăcere să te întreţii cu copii care au abilităţi comunicaţionale. Contactul vizual, controlarea tonului, răspunsurile cordiale şi chiar câteva întrebări din partea lor – toate acestea fac discuţia foarte agreabilă. Conversaţia e mult mai dificilă atunci când oamenii vin cu laude excesive la adresa copiilor noştri. De exemplu, ne întâlnim cu un vecin în magazinul de fierărie. Strânge mâna fetiţei noastre de cinci ani şi spune: „Hmm, ce fetiţă frumoasă! Îţi stă foarte bine cu părul împletit.” Primul răspuns al lui Lucy ar putea fi „Mulţumesc.” Asta înseamnă că a auzit cuvintele fără să le aprobe sau să le dezaprobe. Dacă Lucy nu ar spune nimic, persoana respectivă s-ar putea simţi ofensată de lipsa dorinţei de comunicare. Ar putea 

interpreta gestul ca o dovadă de snobism. În funcţie de personalitatea sa, copilul ar putea adăuga: „Dumnezeu m-a făcut aşa” sau poate să aştepte ca părintele să spună ceva. Trebuie să-i învăţăm pe copii că nepoliteţea e un lucru foarte grav.  
   Virtutea respectului de sine trebuie formată de timpuriu. Un tânăr care pierde fără să facă o mare tragedie din asta poate şi să câştige fără să se laude. Îi ajutăm pe copii să facă tot ce le stă în puteri, iar dacă eşuează, să accepte circumstanţele cu un zâmbet. Pe măsură ce copilul devine adult, se pot evidenţia manifestări greşite ale stimei de sine. Ne întristează să vedem tineri care umblă cu paşi apăsaţi şi priviri trufaşe. Accentul pe care îl pune lumea pe succes şi etalarea sinelui nu ne face plăcuţi lui Dumnezeu. 
   Cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe copii să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor este exemplul personal. Un copilaş de doi ani va spune imediat „mulţumesc” dacă acest cuvânt e folosit cu regularitate în casă. Foarte puţine maniere, dacă există vreuna, ar trebui să privească contextul extrafamilial. Părinţii trebuie să se facă plăcuţi în cadrul familiei. Copiii trebuie să vadă expresia directă a dragostei şi respectului dintre părinţii lor. 
   Oare tata trebuie să înceteze să-i mai deschidă portiera mamei după ce se naşte şi al doilea 

copil? Dacă tata se plânge de întârzierea cu cinci minute a mâncării, cum să mai aibă copiii răbdare unii cu alţii? De asemenea, copiii trebuie să ştie că sunt plăcuţi părinţilor lor. A observat mama că Anna a măturat terasa fără să i se ceară acest lucru? A simţit Karen înţelegere din partea mamei când a scăpat din greşeală paharul? Politeţea şi cele mai bune comportamente sunt învăţate prin observarea directă a exemplelor parentale. Şi hărnicia se învaţă prin exemplu. Terminând o treabă înainte de a începe alta şi insistând ca şi copiii să facă la fel, părinţii creează un spirit de ordine. Nu întotdeauna e posibil acest lucru, dar trebuie să ne amintim că mereu ni se va călca pe urme. 
   Pentru a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu,  gândurile şi acţiunile noastre trebuie să placă lui Dumnezeu şi celor din jur. Ne dorim ca „fiii noştri să fie ca nişte odrasle, care cresc în tinereţea lor; fetele noastre ca nişte stâlpi săpaţi frumos, care fac podoaba caselor împărăteşti”. ~Psalmul 144:12~

                                                                                           de Lee Martin, din Revista Sămânţa Adevărului