marți, 8 martie 2011

Creştinii vs musulmanii

   Azi-dimineaţă am primit un filmuleţ interesant de şocant. Despre cât de repede se înmulţesc şi se răspândesc musulmanii în lume! Nu ştiu cât e de adevărat, cât de corecte sunt statisticile...dar m-au pus pe gânduri: 


  Preşedintele Statelor Unite ale Americii, o ţară "creştină", pe banii căreia scrie - "in God we trust", este musulman!


  Dumnezeul nostru, al celor care ne numim creştini - ne-a spus: "creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l" ~Geneza 1:28~
  Unde sunt familiile numeroase cu un număr de copii de 5 pâna la 12??? Unde sunt creştinii autentici care îşi doresc copii? Copii pe care să-i crescă pentru cer!?!? Astăzi tinerii nu mai vor copii, vor să călătorească, să aibă un nivel de trai ridicat, să aibă aşa vreo 1-2 copii - "ca să ai ce să le oferi", etc.  
  Avotul e în floare, anual sunt omorâţi milioane de copii în lume! Totuşi să mă rezum la ograda mea care se pretinde a fi o "ţară creştină": 
  • potrivit România Liberă, în 50 de ani, româncele au făcut peste 22 de milioane de întreruperi de sarcină, numărul avorturilor făcute în România între 1958 şi 2008 depăşeşte populaţia actuală a ţării !!!
  • statisticile oficiale arată că un record absolut la întreruperi de sarcină a fost înregistrat în 1965 – peste un milion o sută de mii de avorturi. În primul an de după căderea comunismului au fost făcute 992.000 de întreruperi de sarcină
   În Europa...aceeaşi problemă:
  • IPF avertizează că, în ultimii 15 ani, circa 20 de milioane de copii au fost ‘pierduţi’ din cauza avorturilor efectuate pe teritoriul Uniunii Europene. Marea Britanie, Franţa, România, Italia şi Spania sunt ţările cu cel mai mare număr de avorturi din UE
  • specialiştii în demografie trag un semnal de alarmă cu privire la scăderea ratei de natalitate în majoritatea ţărilor europene; numărul avorturilor dintr-un an în cele 27 de state membre ale UE (1.207.646) este echivalent cu deficitul ratei de natalitate în Europa

   Încotro ne îndreptăm??

Pancinello - Eşti special!

  Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înalţime se vedea întreg satul. 
  Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, altii erau scunzi. Unii purtau pălarie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuti de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat. 
  De dimineata pană seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe strazile satului lipind steluţe sau buline unul pe celalalt.
  Omuleţii drăguti, din lemn lustruit şi frumos vopsiti întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline. 
  Tot steluţe primeau şi cei talentaţi unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cantece frumoase. Acestora toată lumea le dadeau steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încat îşi doreau să mai facă ceva ca să poata primi încă una. 
  Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă. 
  Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el. 
  După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălaria sau o sa calce într-o baltă…şi imediat o să primească bulinuţe!!!
  Adevarul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv. 
  - Merită mulţimea asta de buline negre, îşi spuneau omuleţii unii altora.

  - Este clar ca nu e bun de nimic!

  Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creadă ce se spunea despre el: „Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.
  În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
  Într-o zi, se întalni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia. 
  Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămaneau lipite ci cădeau. Fiindca nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat. 
  - Ca ea vreau sa fiu!, îi trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalţi!
  Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă. 
  - Nu este mare lucru, îi raspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.

  - Pe Eli?
  - Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place sa stau cu el în atelier.
  - Dar de ce?
  - Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
  - Dar crezi că-i va face placere sa ma vadă?!?, strigă el dupa ea. 

  Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aseză la fereastra şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celalalt. 
  - Dar nu este drept!, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărâ să meargă la Eli. 
  Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă pană ce ajunse în vârf. Când intrâ în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi işi zise: 
  - Eu aici nu rămân! şi se îndreptă spre iesire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:

  - Pancinello, tu eşti?, se auzi un glas pătrunzător. Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!

  Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă. 
  - Ştii cum mă cheamă? îl întrebă Pancinello.

  - Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat! Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă. Hmm… Se pare că ai adunat ceva etichete…
  - Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!
 - Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!
  - Chiar nu-ţi pasă?
  - Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!

  Pancinello începu să râdă: 
  - Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?
  Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet: 

  - Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!

  Nimeni… niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte… 
  - În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.

 - Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, răspunse Pancinello.
  - Ştiu, mi-a povestit despre tine.
  - De ea de ce nu se prind etichetele?
  - Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii.
  Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!
  - Cum adică?
  - Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Întelegi?
  - Păi, nu prea…
  - Vei întelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.

  Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse: 
  - Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!
  Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: “Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!” 
  Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…

                                                                                                                                  ~ Max Lucado~

luni, 7 martie 2011

Povestea creionului


   Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:  
  -Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
  -Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
  - E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea sa fii ca el, când vei fi mare.
   Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu vazuse nimic special la acesta.
  - Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
  - Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.
   Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mâna care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
   A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
   A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neaparat ceva rău, ceea ce este neaparat e faptul că ne menţinem pe drumul drept.
   A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmpla înlauntrul tău.
   Si, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.
                                                                                         ~Paulo Coelho~

Biscuiţii

  O tânară stătea și aștepta avionul în sala de așteptare a unui aeroport mare. Pentru că trebuia să aștepte mult timp și-a cumparat o carte și un pachet de biscuiți.
  Ca să treacă timpul mai ușor, s-a așezat în sala de așteptare VIP și a început să citească.Lângă ea, pe scaunul alăturat erau biscuiții și pe următorul scaun era un domn care citea ziarul.

  Când a început pachetul și implicit primul biscuit, domnul de alături a luat și el unul. Ea s-a simțit indignata, dar n-a zis nimic și a continuat să citească. În interiorul ei își spunea: “Uite ce fel de persoană e acest bărbat! Dacă aș avea numai puțin curaj, i-aș face morală.”

  Și așa de fiecare dată când ea lua un biscuit, lua și el unul. Acest lucru o înfuria, dar nu dorea să fie cauza unei scene.

  Când a mai rămas în pachet ultimul biscuit, ea gândea: “Ah, acum vreau să văd ce îmi zice când se vor termina toți!!”
  Bărbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a dat jumătate.
,,Ah! Asta e culmea!” gândi ea și își luă lucrurile, cartea și geanta și se indreptă spre ieșirea sălii de așteptare.
  După ce se așeză în scaun, în avion, se simți un pic mai liniștită, închise cartea și deschise geanta pentru a pune acolo jumătatea de biscuit rămasă când…surpriză, deschizând geanta vede că pachetul de biscuiți era intreg, neatins, în geantă!
  Se rușină de modul în care s-a comportat și abia atunci înțelese că pachetul de biscuiți pe care îl mâncase nu era al ei, ci al domnului de alături.
Domn care împărțise cu ea chiar și ultima bucățică, fără a se simți indignat, nervos sau superior…
… în timp ce ea se comportase urât și își simțise orgoliul atins. Și nici măcar nu avea posibilitatea să se explice… sau să-și ceară scuze..”
  Morala - Oare de câte ori în viață am mâncat biscuiții altcuiva fără să ne dăm seama?

duminică, 6 martie 2011

Discutie intre doi embrioni

- Şi tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur. După naştere trebuie să urmeze ceva. Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură.
- Ce tâmpenie! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar ca ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical. Însă ia să iţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, în întuneric.
- Eu nu ştiu exact, cum va fi, dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea sa fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, nici un fel de mama, aşa că e evident că nu există.
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul nostru. Ştii. eu cred ca viaţa adevarată ne aşteaptă abia de acum încolo.
Dar tu? Ce crezi că e dincolo?

sâmbătă, 5 martie 2011

Nemeritat? Indispensabil!

  Isus a luat cuvântul şi le-a zis: "Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" ~Luca 5:31-32~
  Matei, fostul vameş (care era uneori numit Levi), a fost considerat unul din cei mai vrednici de dispreţ oameni din Israel, înainte de a fi chemat de Isus. El acceptase o slujbă în sistemul roman de guvernare şi-şi foţa poporul să plătească taxele - taxe folosite drept leafă pentru armata ocupantă. Să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, vameşii luau de obicei mai mulţi bani decât cereau romanii, bani cu care-şi umpleau buzunarele. Aşadar, faptul că  Isus a cinat cu vameşii, şi chiar a ales pe unul dintre ei să-i fie ucenic apropiat, nu a plăcut defel elitei religioase. 
  Ai şi tu ceva în trecutul tău care te face să pui la îndoială vrednicia ta pentru a fi un ucenic al lui Isus? Dacă da, eşti exact genul de ucenic pe care Isus l-a căutat, l-a găsit, l-a instruit şi l-a trimis să-L reprezinte. Harul Lui îţi dă toate "calificativele" de care ai nevoie pentru a deveni o valoare pentru cauza lui Hristos.
                                                                                                              ~John MacArthur~

Este crucea un simbol creştin?



vineri, 4 martie 2011

Pray for the Power of the Living God

Pentru Tine!

   Doamne în ce impas ne aflăm! În prezenţa Ta se cuvine să păstrăm tăcerea. Însă dragostea ne înflăcărează inimile şi ne sileşte să vorbim.
   De vom tăcea noi pietrele vor striga; iar de vorbim ce-am putea spune? Învaţă-ne să ştim  că noi nu putem cunoaşte, căci omul nu poate cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Fă ca acolo unde raţiunea este neputincioasă, credinţa să ne susţină şi vom gândi deoarece credem şi nu pentru a putea crede.
                                                                                             ~A.W. Tozer~

Nu spera, prietene... decide!

   Aşteptând să iau un prieten de la aeroportul din Portland, am avut una dintre acele experienţe care îţi schimbă viaţa şi despre care îi auzi pe unii oameni vorbind - cele care se strecoară în viaţa ta pe neaşteptate. Aceasta s-a întâmplat la numai un metru de mine.
     Străduindu-mă să-l văd pe prietenul meu printre pasageri, am observat un bărbat care se îndrepta spre mine, având în mâini două genţi uşoare. S-a oprit chiar lângă mine pentru a-şi saluta familia.
    Mai întâi, şi-a întins mâinile spre fiul sau mai mic (de vreo şase ani). A urmat o îmbrăţisare lungă şi plină de dragoste. Când s-au despărţit destul de mult încât să se privească, l-am auzit pe tatăl spunând: "Ce bine îmi pare că te văd, fiule. Mi-a fost atât de dor de tine!" Fiul său a zâmbit oarecum sfios, şi-a îndepărtat privirea şi a răspuns şoptit: "Şi mie, tată!"
    Apoi, bărbatul s-a ridicat, a privit în ochii fiului său mai mare (poate de noua sau zece ani) şi luându-i faţa în mâini i-a spus: "Eşti deja bărbat. Te iubesc foarte mult, Zach!" Şi s-au îmbrăţişat cu o îmbrăţisare tandră şi iubitoare.
    În acest timp, o fetiţă (poate de un an sau un an şi jumatate) se zbătea până la entuziasm în braţele mamei ei, fără să-şi ia vreun moment ochii de la minunata privelişte a întoarcerii tatălui. Bărbatul a spus: "Bună, fetiţa mea!", luând-o cu blândeţe din braţele mamei ei. A sărutat-o pe obrajori, a ţinut-o aproape de pieptul său şi o legăna. Fetiţa s-a liniştit imediat şi şi-a pus capul pe umărul lui, rămânând nemişcată într-o încântare candidă.
    După câteva momente, a înmânat fetiţa fiului său mai mare şi a spus: "Am păstrat ce era mai bun pentru la urmă!" şi a sărutat-o pe soţia sa. A fost cel mai lung şi mai pasional sărut din câte imi amintesc să fi văzut vreodată. A privit în ochii ei câteva secunde şi a spus încet: "Te iubesc atât de mult!" Priveau unul în ochii celuilalt, zâmbindu-şi fericiţi, în timp ce se ţineau de mână. Pentru un moment mi-au părut un cuplu proaspăt căsătorit, dar luând în considerare vârsta copiilor, era imposibil.
    M-am gândit la aceasta un timp, după care mi-am dat seama cât de absorbit eram de aceasta demonstraţie extraordinară de dragoste necondiţionată care era la doar un braţ depărtare de mine. Deodata m-am simţit stânjenit, ca şi cum invadasem ceva sacru, dar am fost uimit să-mi aud propria voce întrebând cu emoţie: "Uau! De când sunteţi căsătoriţi?"
    "Suntem împreună de paisprezece ani în total, dar căsătoriţi de doisprezece." a răspuns, fără să-şi ia privirea de la faţa încântătoare a soţiei sale.
    "Păi atunci, de când eşti plecat?" l-am întrebat. În cele din urmă bărbatul s-a întors şi m-a privit, păstrându-şi acel zâmbet strălucitor. "De doua zile întregi!"
    Doua zile? Eram înmărmurit. Judecând după intensitatea acelei întâlniri, am presupus că fusese plecat de cel puţin şase săptămâni - dacă nu de câteva luni. Ştiu că m-a trădat expresia feţei şi am spus aproape fără să vreau, sperând să-mi închei intervenţia inoportună cu o urmă de politeţe: "Sper ca şi căsnicia mea să fie atât de pasională după doisprezece ani!" Deodată bărbatul nu a mai zâmbit. M-a privit direct în ochi şi cu o forţă care mi-a pătruns direct în suflet, mi-a spus ceva care m-a schimbat pe loc:
"Nu spera, prietene...  decide!"
    Apoi mi-a oferit iarăşi un zâmbet minunat, mi-a strâns mâna şi a spus. "Dumnezeu să te   binecuvânteze!"
    Făcând asta, el şi familia lui s-au întors şi au plecat împreună. Încă mai priveam cum se îndepartează acel om extraordinar şi familia lui deosebită, când, prietenul meu vine si-mi spune: "Hei, la ce te uiţi?"
    Fără ezitare şi cu un aer ciudat de siguranţă am răspuns: "La viitorul meu!"
                                                                                               Jim Hohnberger - Viaţă din belşug