Aşteptând să iau un prieten de la aeroportul din Portland, am avut una dintre acele experienţe care îţi schimbă viaţa şi despre care îi auzi pe unii oameni vorbind - cele care se strecoară în viaţa ta pe neaşteptate. Aceasta s-a întâmplat la numai un metru de mine.
Străduindu-mă să-l văd pe prietenul meu printre pasageri, am observat un bărbat care se îndrepta spre mine, având în mâini două genţi uşoare. S-a oprit chiar lângă mine pentru a-şi saluta familia.
Mai întâi, şi-a întins mâinile spre fiul sau mai mic (de vreo şase ani). A urmat o îmbrăţisare lungă şi plină de dragoste. Când s-au despărţit destul de mult încât să se privească, l-am auzit pe tatăl spunând: "Ce bine îmi pare că te văd, fiule. Mi-a fost atât de dor de tine!" Fiul său a zâmbit oarecum sfios, şi-a îndepărtat privirea şi a răspuns şoptit: "Şi mie, tată!"
Apoi, bărbatul s-a ridicat, a privit în ochii fiului său mai mare (poate de noua sau zece ani) şi luându-i faţa în mâini i-a spus: "Eşti deja bărbat. Te iubesc foarte mult, Zach!" Şi s-au îmbrăţişat cu o îmbrăţisare tandră şi iubitoare.
În acest timp, o fetiţă (poate de un an sau un an şi jumatate) se zbătea până la entuziasm în braţele mamei ei, fără să-şi ia vreun moment ochii de la minunata privelişte a întoarcerii tatălui. Bărbatul a spus: "Bună, fetiţa mea!", luând-o cu blândeţe din braţele mamei ei. A sărutat-o pe obrajori, a ţinut-o aproape de pieptul său şi o legăna. Fetiţa s-a liniştit imediat şi şi-a pus capul pe umărul lui, rămânând nemişcată într-o încântare candidă.
După câteva momente, a înmânat fetiţa fiului său mai mare şi a spus: "Am păstrat ce era mai bun pentru la urmă!" şi a sărutat-o pe soţia sa. A fost cel mai lung şi mai pasional sărut din câte imi amintesc să fi văzut vreodată. A privit în ochii ei câteva secunde şi a spus încet: "Te iubesc atât de mult!" Priveau unul în ochii celuilalt, zâmbindu-şi fericiţi, în timp ce se ţineau de mână. Pentru un moment mi-au părut un cuplu proaspăt căsătorit, dar luând în considerare vârsta copiilor, era imposibil.
M-am gândit la aceasta un timp, după care mi-am dat seama cât de absorbit eram de aceasta demonstraţie extraordinară de dragoste necondiţionată care era la doar un braţ depărtare de mine. Deodata m-am simţit stânjenit, ca şi cum invadasem ceva sacru, dar am fost uimit să-mi aud propria voce întrebând cu emoţie: "Uau! De când sunteţi căsătoriţi?"
"Suntem împreună de paisprezece ani în total, dar căsătoriţi de doisprezece." a răspuns, fără să-şi ia privirea de la faţa încântătoare a soţiei sale.
"Păi atunci, de când eşti plecat?" l-am întrebat. În cele din urmă bărbatul s-a întors şi m-a privit, păstrându-şi acel zâmbet strălucitor. "De doua zile întregi!"
Doua zile? Eram înmărmurit. Judecând după intensitatea acelei întâlniri, am presupus că fusese plecat de cel puţin şase săptămâni - dacă nu de câteva luni. Ştiu că m-a trădat expresia feţei şi am spus aproape fără să vreau, sperând să-mi închei intervenţia inoportună cu o urmă de politeţe: "Sper ca şi căsnicia mea să fie atât de pasională după doisprezece ani!" Deodată bărbatul nu a mai zâmbit. M-a privit direct în ochi şi cu o forţă care mi-a pătruns direct în suflet, mi-a spus ceva care m-a schimbat pe loc:
"Nu spera, prietene... decide!"
Apoi mi-a oferit iarăşi un zâmbet minunat, mi-a strâns mâna şi a spus. "Dumnezeu să te binecuvânteze!"
Făcând asta, el şi familia lui s-au întors şi au plecat împreună. Încă mai priveam cum se îndepartează acel om extraordinar şi familia lui deosebită, când, prietenul meu vine si-mi spune: "Hei, la ce te uiţi?"
Fără ezitare şi cu un aer ciudat de siguranţă am răspuns: "La viitorul meu!"
Jim Hohnberger - Viaţă din belşug
