Sămânța

  Un bogat om de afaceri crestin a decis ca este timpul sa-si lase un succesor la comanda


companiei sale. In loc de a se orienta spre unul din directorii firmei sau copiii sai, el a decis sa 


incerce ceva deosebit.

  Într-o zi si-a convocat tot executivul care era format din tineri si le-a spus:

  - Dragii mei, a sosit timpul sa-mi numesc un inlocuitor la conducerea companiei in calitate 


de manager general (CEO). Asa ca decizia mea este ca unul din voi sa ocupe acest post.

  Toti au ramas socati, in timp ce seful a continuat:

  - Astazi intentionez sa va dau fiecaruia cate o samanta, o samanta speciala. Vreau ca sa 


luati samanta aceasta acasa, s-o plantati, s-o udati si apoi exact peste un an sa veniti cu 


planta care a rasarit si crecut din aceasta samanta. Cu acea ocazie voi analiza planta 


fiecaruia si dupa un criteriu personal voi alege viitorul manager general.

  Un tanar, pe nume Jim a fost prezent la intalnire si asemenea fiecaruia a primit si el o 


samanta. A plecat acasa si cu entuziasm a impartasit sotiei planul sefului. Sotia l-a ajutat sa 


gaseasca un vas potrivit, pamant de calitate imbunatatit cu ingrasamant natural si apoi a 


plantat samanta. In fiecare zi Jim turna apa in acel vas si astepta cu nerabdare sa vada un 


semn ca samanta a incoltit si o mica planta si-a facut aparitia. Dupa vreo trei saptamani, 


colegii lui vorbeau despre semintele lor si despre plantele care au inceput sa rasara. Jim 


urmarea cu atentie vasul in care plantase samanta, dar nimic nu se intampla.Trei, patru, cinci 


saptamani au trecut dar in vasul cu pamant nu se vedea nici un semn de incoltire si crestere.     


Colegii lui vorbeau deja despre plantele lor, dar Jim se simtea falimentar in incercarea lui de a 


face samanta sa se transforme in planta. Au trecut sase luni si nimic insa nu se intamplase in 


vasul cu pamant al lui Jim. Cu nespusa parere de rau Jim si-a dat seama ca omorase samanta.   


Fiecare din colegii lui aveau deja pomi, plante, iar el nu avea nimic. Oricum Jim a hotarat sa 


nu spuna colegilor sai nimic din experienta lui esuata. El a hotarat insa sa continue sa ude 


samata si sa-i adauge ingrasamant, cine stie?  Poate intr-o zi samanta va incolti.

  Dupa exact un an, fiecare din cei ce primisera o samanta de la sef, si-au adus vasele lor cu 


plante pentru a fi inspectate. Jim a spus sotiei ca el nu indrazneste sa mearga la companie cu 


un vas gol. Sotia insa l-a incurajat sa fie cinstit cu ceea ce i s-a intamplat. Desi a simtit un gol in 


stomac gandindu-se la experienta pe care o va avea si poate cea mai jenanta experienta din 


viata lui si a hotarat totusi sa dea ascultare sfatului sotiei.

  Astfel, in ziua hotarata pentru inspectie, Jim si-a luat vasul in care nu era decat pamant si s-


a prezentat la sala de conferinte a companiei. Cand a intrat in sala, Jim a fost socat de 


varietatea de plante din vasele colegilor lui. Plantele erau minunate: diferite in culori si 


marimi. Jim si-a pus vasul pe podea si multi din colegii lui au bufnit in ras si altii l-au 


compatimit sincer.

  Cand seful si-a facut aparitia, a salutat membrii executivului rotindu-si privirea asupra 


tuturor. Jim cauta un colt cat mai indepartat pentru a se ascunde.

  - Wau! Ce plante minunate, copaci, flori ati crescut voi! a spus seful. Astazi unul din voi va 


fi numit managerul general al companiei.

  Deodata, seful l-a descoperit pe Jim in coltul cel mai indepartat al salii cu vasul sau gol. A 


rugat pe directorul financiar sa-l invite pe Jim in fata. Jim a inghetat! El a inceput sa 


gandeasca cam asa : Seful si-a dat seama de esecul meu. Mare lucru sa nu ma concedieze.

  Cand Jim a a juns in fata, seful l-a intrebat ce s-a intamplat cu samanta lui. Astfel ca Jim a 


trebuit sa-i spuna istoria sa.  Dupa ce Jim a terminat, seful a spus ca toata lumea, cu exceptia 


lui Jim, sa ocupe un loc. Apoi, aratand cu mana spre Jim a spus,

  - Iata-l pe noul vostru manager general. Numele lui este Jim.

Lui Jim nu-i venea sa creada. Jim falimentase total in plantarea semintei. Cum putea el sa fie 


manager general cu un asemenea esec?

  Apoi seful a continuat:

  - Cu un an in urma, am dat fiecaruia din cei prezenti in aceasta sala o samanta. V-am spus 


sa luati samanta, sa o plantati, sa o udati si sa mi-o aduceti astazi inapoi. Ceea ce voi nu ati 


stiut este ca toate semintele pe care vi le-am dat au fost fierte si toate au fost seminte 


moarte care nu aveau cum sa incolteasca. Toti cu exceptia lui Jim mi-ati adus pomi, plante, 


flori. Cand v-ati dat seama ca samanta pe care v-am dat-o eu nu incolteste, ati inlocuit-o cu 


alta samanta procurata de voi. Jim a fost singurul care a avut curajul si cinstea de a aduce 


vasul cu planta mea in el. Pentru acest motiv el va fi numit managerul general al companiei 


mele.

Daca plantezi cinste, vei culege  incredere

Daca plantezi bunatate, vei culege  prieteni

Daca plantezi umilinta, vei culege  maretie

Daca plantezi perseverenta, vei culege  satisfactie

Daca plantezi respect, vei culege  perspectiva

Daca plantezi harnicie, vei culege  succes

Daca plantezi iertare, vei culege  impacare

Daca plantezi credinta in Isus, vei avea o recolta bogata.

Atentie: ce plantezi azi, vei culege  maine.

Ce duci în spate, omule?

  Într-un sătuc de munte din Ardeal trăia un om cocoşat care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată privi în sus, spre cer. Să poată vedea cerurile – locuinţa lui Dumnezeu, să poată admira stelele, luna şi soarele – creaţia lui Dumnezeu. Însă din păcate el putea privi doar în jos, în pământ. Până într-o noapte când se întâmplă cu el o minune: Întorcându-se acasă, cam pe la miezul nopţii, trebuia să treacă prin cimitirul satului. Deodată în faţa lui apăru un înger care-l întrebă :

— Ce duci în spate omule?.

— Neputinţa mea de a privi spre cer – o cocoaşă, oftă omul cu tristeţe.

— Dă-o încoace şi priveşte spre cer! – porunci îngerul întinzând mâna după cocoaşa omului, astfel că acesta se întoarse acasă drept ca o lumânare.

  A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoşat. Auzind de cele întâmplate, un om care era şchiop din naştere, şi care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată alerga după plăcerile nebune ale acestei lumi, să poată dansa şi mai ales să poată ţine pasul alături de tovarăşii săi de rele, se duse şi el la miezul nopţii în cimitir cu speranţa că da de-l va întâlni pe înger, şi culmea când se făcu miezul nopţii în faţă-i apăru îngerul, care-l întrebă:

— Ce duci în spate omule?..

— În spate nu duc nimic, eu sunt şchiop şi te-aş ruga foarte mult dacă ai vrea să mă vindeci de neputinţa mea, ca să pot merge şi eu la dans şi pe la chefuri alături de prietenii mei!

— Şi în spate zici că nu duci nimic? – se miră îngerul.

— Nu! – răspunse hotărât omul şchiop.

— Atunci ţine cocoaşa aceasta! – spuse îngerul, şi îi puse omului şchiop în spate o cocoaşă, încât acesta se întoarse acasă şi cocoşat pe deasupra.

  Din punct de vedere spiritual toţi oameni sunt cocoşaţi, pe toţi ne împiedică câte un lucru pământesc de nu putem privi în sus spre ceruri. Mulţi poartă-n spate povara poftelor firii pământeşti, alţii poartă povara gândurilor lumeşti, alţii îngrijorările acestui veac, alţii sunt cocoşaţi de ură, de neînţelegere, de tot felul de dorinţe. Unii nu au timp şi nici nu simt nevoia de a privi în sus.

  În Evanghelia după Luca, avem un minunat exemplu cu o femeie cocoşată, pe care Domnul Isus o vindecă de neputinţa ei:

  „Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum sa-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus a chemat-o şi i-a zis: „ femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu.”

  Ce lucru îmbucurător putem citi în acest text biblic: „Când a văzut-o Isus a chemat-o…” Da Isus cheamă la fel şi astăzi pe toţi cei ce doresc sa-ăi ridice privirea spre cer şi nu pot. Şi această femeie dorea sa-şi ridice capul şi nu putea. Isus Mântuitorul lumii observă acest lucru şi-i spune: „Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta!”

  Acelaşi Isus, are aceiaşi putere şi azi şi dacă ne spune: „Eşti dezlegat de neputinţa ta!” atunci înseamnă că suntem liberi dezlegaţi de tot ce ne leagă şi putem privi spre cer. Dar dacă nu ne recunoaştem neputinţele, dacă spunem că în spate nu ducem nimic, dacă ignorăm povara de păcate din spatele nostru şi pe deasupra dorim să alergăm după plăcerile nebune ale acestei lumi, s-ar putea ca Isus să ne întoarcă spatele, iar cel rău să ne împovăreze şi mai mult. 

                                                                                     de Mihai TRAISTĂ

Convingere naturală sau convingere spirituală?

  Întrebare: “Să presupunem că sunt mereu convins de păcat, cum aş putea şti dacă această convingere vne doar dintr-o conştiinţă naturală, neregenerată, sau este din lucrarea Duhului Sfânt?

  Voi prezenta în continuare, 5 puncte - cele mai importante diferenţe între cele două tipuri de convingere:

  1.  Convingerea naturală  descoperă în principal păcatele vizibile şi scandaloase, păcatele  împotriva luminii naturii, pentru că această convingere nu poate merge mai departe decât  iluminarea naturală. Prin contrast, convingerea spirituală atinge şi păcatele secrete, interioare, şi care nu se văd la exterior, precum ipocrizia, formalismul, atitudinea de căldicel, lâncezeala, împietrirea inimii etc.Uită-te, deci, dacă zbuciumul faţă de păcat pe care îl ai se aplică atât la păcatele exterioare cât şi la cele interioare, şi atinge nu  doar păcatele vizibile,  ci şi poftele ascunse, păcatele interioare şi spirituale. Dacă eşti într-o astfel de situaţie, atunci acesta este un semn sigur al lucrării Duhului Sfânt,  deoarece zbuciumul generat de aceste păcate se află în relaţie imediată cu sfinţenia lui Dumnezeu, El fiind Cel insultat de aceste păcate mai mult decât oricine altcineva.

  2. Convingerea naturală se aplică numai vorbirii omului, şi nu şi stării şi condiţiei sale spirituale curente; se aplică păcatelor la timpul prezent, dar le ignoră pe cele din trecut. Convingerea spirituală, însă, se aplică tuturor  păcatelor, atât păcatelor inimii cât şi păcatelor vieţii; atât păcatelor firii noastre, cât şi păcatelor faptelor noastre;  atât păcatelor cu care ne naştem, cât şi păcatelor săvârşite de noi.  Acolo unde Duhul Domnului vine pentru a lucra eficient într-un suflet, El ţine în faţa ochilor păcătosului oglinda Legii Lui şi îi deschide păcătosului ochii să poată privi în această oglindă, făcându-l capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se găseşte în inima şi natura lui. Apostolul Pavel a spus: “păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7). Cum poate fi adevărată această afirmaţie, ca el să nu fi cunoscut păcatul decât prin Lege, câtă vreme lumina naturii descoperă păcatul?  Se spune despre Neamuri că, neavând Legea, totuşi ei au avut-o în ei înşişi. De aceea, acest păcat, despre care vorbeşte apostolul, nu trebuie înţeles ca pe păcatul actual, vizibil, ci ca pe păcatul din trecut, interior. Altfel spus, el ar fi vrut să spună: “Nu am cunoscut natura mea coruptă, acel izvor de păcate care este în interior, nu aş fi cunoscut aceasta decât prin Lege”. Şi, evident, aceasta este o descoperire pe care iluminarea naturală nu o poate face.

  Este adevărat, filosoful ar putea spune că “acea poftă este primul şi cel mai mare dintre toate păcatele”. Dar nu pot să mă gândesc că el s-ar referi la păcatul firii,  ci cel mult la dorinţe şi pofte felurite, căci am descoperit că până şi cel mai înţelept dintre filosofi nu a priceput nimic din ce înseamnă natura păcătoasă a omului. Iată ce zicea Seneca: “Omul nu se naşte cu păcat, ci păcatul este săvârşit după naştere de către om”.Quintilian  a spus: “Este mai uimitor ca un om să păcătuiască decât ca el să trăiască onest; păcatul este astfel împotriva naturii omului”. Cât de orbi au fost ei în această privinţă!  La fel a fost şi apostolul Pavel până în clipa când Duhul Sfânt i-a descoperit natura lui păcătoasă prin intermediul Cuvântului şi, într-adevăr, aceasta a fost o descoperire pe care numai Duhul o putea face. Duhul Sfânt este Cel care face păcătosul capabil să îşi vadă toată urâţenia şi murdăria care se află în interiorul lui. El este Cel care îndepărtează zdrenţele păcătosului şi îl face să îşi vadă condiţia mizeră şi goliciunea. El este Cel care ne arată orbirea minţii, încăpăţânarea voinţei, zăpăceala sentimentelor, lâncezeala conştiinţei,  ciuma inimilor noastre şi natura păcătoasă, prin toate acestea demonstrându-ne situaţia noastră disperată.

  3. Convingerea naturală conduce sufletul să privească mai mult la răul care vine prin păcat, decât la răul care este în păcat. În acest fel, sufletul având această convingere este mai degrabă tulburat de ameninţarea iadului, de mânie şi de condamnare, decât să fie tulburat de ticăloşenia şi hidoşenia naturii păcatului. Convingerea spirituală lucrează în suflet o mult mai mare sensibilitate faţă de răul care este în păcat decât faţă de răul care vine prin păcat: dezonorarea lui Dumnezeu prin a umbla împotriva voii Lui, rănile săvârşite asupra inimii lui Hristos, întristarea Duhului Sfânt – acestea rănesc sufletul mai mult decât o mie de iaduri.

  4. Convingerea naturală nu este durabilă,  ea este îndepărtată repede. Ea este ca şi o zgârietură în piele,  care sângerează pentru o clipă şi este dureroasă pe moment, dar este vindecată repede, şi în câteva zile nu mai rămâne decât o urmă firavă, abia vizibilă. Convingerea spirituală este însă de durată, ea nu poate fi îndepărtată, persistă în suflet până când şi-a atins pe deplin scopul, care este schimbarea păcătosului. Convingerea adusă de Duhul Sfânt este ca o rană adâncă în trup, care merge până la os, şi pare să pună în pericol până şi viaţa pacientului, şi care nu este vindecată decât cu o măiestrie deosebită; iar atunci când este vindecată, lasă o urmă adâncă,  pe care, văzând-o, pacientul o remarcă spunând: “Iată semnul rănii mele, care nu va fi uitată niciodată”. Aşa este un suflet care se află într-o convingere spirituală  – rana lui este adâncă şi nu poate fi vindecată decât prin măiestria Medicului ceresc; iar atunci când este este vindecată, rămân semne ale ei în suflet, semne care nu vor dispare niciodată, aşa încât sufletul omului să poată spune: “Iată semnele convingerii mele de păcat încă existente în sufletul meu”.

  5. Convingerea naturală face sufletul să fie timid faţă de Dumnezeu. Vina produce frică, iar frica produce înstrăinare. Aşa s-a petrecut cu Adam care, atunci când şi-a văzut goliciunea, a fugit să se ascundă de Dumnezeu. Convingerea spirituală nu îndepărtează sufletul de Dumnezeu, ci îl atrage către Dumnezeu.  Convingerea lui Efraim a fost spirituală, şi el a alergat la Dumnezeu: “întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce” (Ieremia 31:18). 

  Astfel că, iată, este o mare diferenţă între convingere şi convertire, între ceea ce este natural şi ceea ce este spiritual, între ceea ce este obişnuit, şi ceea ce este mântuitor.  Într-adevăr, diferenţa este aşa de mare, încât deşi un om poate avea oricât de mult din prima, dacă nu are parte de cea de-a doua, el nu este decât "aproape creştin"

                            din cartea Aproape Creștin, de Matthew Mead

Aproape Creștin

Darurile şi harul diferă după cum pielea pantofilor tăi diferă de pielea piciorului tău. Ia-ţi o pereche de  pantofi care au cea mai groasă talpă. Folosindu-i multă vreme, vei vedea că pielea se rupe în final, şi rămâi cu piciorul gol. Dar dacă un om ar merge toată viaţa lui în picioarele goale, pielea piciorului lui nu se va termina, nu va fi ruptă. De ce nu se va epuiza pielea piciorului omului mai devreme decât pielea pantofului lui, căci pielea pantofului este chiar mai groasă?

  Motivul este că în una este viaţă, pe când în cealaltă nu. Există viaţă în pielea piciorului, şi această viaţă întreţine şi înnoieşte pielea, o face din ce în ce mai groasă, din ce în ce mai rezistentă. Dar în pielea pantofului nu există viaţă şi de aceea ea se toceşte, se face din ce în ce mai subţire. Tot aşa este şi cu darurile şi harul. Astfel, dacă descresc şi secătuiesc, şi obosesc în credinţa mea, la urmă mă depărtez de credinţă; dacă încep în duh dar sfârşesc în firea pământească, atunci tot ce am făcut a fost dintr-o conştiinţă neregenerată. Dar dacă cresc şi persist, dacă perseverez până la sfârşit, şi “faptele mele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi”, atunci acţionez dintr-o conştiinţă regenerată.

                                                             din cartea Aproape Creștin de Matthew Mead

Cine a fost Jonathan Edwards?!

  Unul din cei mai binecuvântaţi bărbaţi folosiţi de Dumnezeu în producerea trezirilor spirituale în masă, a fost Jonathan Edwards. Predicile sale tăioase deşteptau sufletele. Şi odată deşteptate, intervenea o criză spirituală, îşi dădeau seama de vinovăţia lor faţă de un   Dumnezeu mare şi atotputernic, se înspăimântau, agonizau, se aruncau pe genunchi sau cu faţa la pământ şi strigau către Dumnezeu să se îndure de ei, să le ierte păcatele. Aceasta s-a petrecut cu sute, cu mii de suflete chiar la o singură predică. Conform unor date statistice, Dumnezeu a trezit prin el a şasea parte din populaţia Americii de pe acea vreme. Această lucrare e cunoscută în istorie ca “marea trezire”.

  Jonathan Edwards s-a născut la 5 octombrie 1703 în localitatea East Windsor, Connecticut. Aici tatăl său a fost pastor la Biserica Congregaţională timp de 63 ani. Mamă-sa a fost tot fiică de pastor.

  Frământările politice din acea vreme din Europa au influenţat mult situaţia coloniilor din America. Conducătorii religioşi de pe atunci au devenit preocupaţi de situaţia politică, iar treburile religioase şi partea morală au fost lăsate la o parte. Drept urmare, viaţa bisericilor a intrat în declin. Ba chiar au ajuns să adopte o înţelegere denumită “Legământul de jumătatea drumului” prin care cei neconvertiţi erau primiţi în biserică cu drept de a participa la toate lucrările, afară doar de dreptul de vot. Aceasta a umplut bisericile puritane cu membri nenăscuţi din nou. Astfel, în loc ca biserica să schimbe lumea, s-a petrecut invers, lumea a schimbat biserica. Duhul lumesc a început să se manifeste pretutindeni. A fost o perioadă de prăbuşire spirituală. Dar tocmai această stare a creat climatul prielnic pentru treziri spirituale. Întunericul gros este înainte de revărsatul zorilor. De aceea cei credincioşi nu trebuie să deznădăjduiască când văd prăbuşirea vieţii spirituale şi culmi ale păcătoşeniei. Din contră atunci trebuie să strige mai mult ca oricând către Dumnezeu şi să strige către păcătoşi să se trezească. Atunci Dumnezeu Îşi ridică un martor, trâmbiţă de argint, prin care Duhul Sfânt face trezirea multora. Aşa a fost în această vreme.

  Încă de copil, Jonathan a dat semne de ceva deosebit. La vârsta de 6 ani a început studierea limbii latine. La 10 ani a început să scrie eseuri despre insecte şi despre ştiinţele naturale. Mintea sa era activă şi ridica o seamă de întrebări, care remarcau spiritul său de observaţie. Astfel în lucrările lui se găseau întrebări ca acestea: “Din cauză că avem doi ochi, de ce nu vedem dublu? De ce munţii văzuţi de la distanţă sunt albaştri?” Botanica, zoologia, fiziologia, geologia şi astro-fizica erau subiecte care îl interesau în mod deosebit.

Mintea sa ascuţită nu se mulţumea cu ştiinţa vremii sale.

  Trecând la filozofie, el a ajuns la concluzia că universul pretinde “existenţa eternă a unei minţi atotcuprinzătoare” şi că “nici o fericire nu e solidă şi substanţială afară de fericirea spirituală”.

  De asemenea în tinereţe el a avut o seamă de experienţe spirituale. Odată a citit textul din 1 Timotei 1:17: “A Împăratului veciniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie toată cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin”. Atunci a scris: “În sufletul meu a coborât un sens al gloriei Fiinţei divine cu totul deosebit de tot ce am experimentat înainte. Am îngenuncheat şi am cerut lui Dumnezeu să mă facă să mă bucur de El, şi m-am rugat cu o deosebită afecţie în privinţa aceasta”.

  La vârsta de 13 ani a intrat la facultatea Connecticut, renumita Universitate Yale de mai târziu. El deja ştia greaca, ebraica şi latina. Ca copil deseori se retrăgea la o parte şi petrecea ore întregi în rugăciune. Convertirea sa a avut loc la vârsta de 17 ani. În 1720, înainte de a împlini 17 ani, a absolvit facultatea, reuşind să fie premiantul clasei. Aici la Yale a mai petrecut alţi doi ani studiind teologia. În 1722, deci la 19 ani a fost aprobat ca predicator. La terminarea studiilor teologice a acceptat pastoralul Bisericii Prezbiteriene din New York, unde a stat doar 8 luni căci a fost numit profesor asistent la Yale, unde a rămas doi ani. În această vreme s-a amorezat de Sara Pierrepont fiica unuia din fondatorii Universităţii Yale. La 24 ani, pe data de 15 februarie 1727, a fost ordinat ca păstor, în Biserica Congregaţională din Northampton, Mass., una din cele mai prospere comunităţi, l-a chemat ca ajutor de păstor. Solomon Stoddard, bunicul său avea pastoralul acelei biserici. Şase luni mai târziu s-a dus la New Haven şi s-a căsătorit cu Sara, care avea doar 17 ani.

  În anul 1729, murind bunicul său, a preluat toate îndatoririle pastoralului. Se ruga de două ori pe zi şi studia 13 ore pe zi. El îşi lua un subiect, apoi mergea la tăiat de lemne în pădure, se plimba sau făcea o altă lucrare şi în timpul acesta, el medita asupra subiectului.

Căminul lor a fost binecuvântat cu 12 copii, de care Sara purta o grijă deosebită ca nu cumva să-l conturbe pe soţul ei de la studii. Ea conducea toate treburile gospodăriei. Un observator al căminului lor spune că “niciodată ea n-a trebuit să strige la copiii lor”. Pe când Whitefield era necăsătorit, a vizitat casa lor şi a remarcat: “O pereche mai potrivită nu am văzul”. De atunci a început să se roage să-i dea Domnul şi lui o Sara.

  Edwards avea obiceiul să-şi scrie predicile, iar la amvon le citea. El ataca vehement păcatele vremii şi trâmbiţa judecăţile dumnezeieşti.

  Pe dala de 4 iulie 1735, el se afla în oraşul Enfield, Connecticut, unde poporul s-a adunai să-l asculte. Când a intrat, poporul fără prea mult respect, discutau între ei şi râdeau gălăgios. Ba unii chiar îşi băteau joc de el. Predicatorul Wilbur Chapman ne spune ceva despre evenimentele, care s-au petrecut în vechea biserică, unde a predicat mişcătorul mesaj: “Păcătoşii în mâinile Dumnezeului aprins de mânie,” având ca text Deuteronom 32:35. El spune despre Edwards: “El avea un manuscris pe care îl ţinea cu amândouă mâinile înaintea feţei, aşa că poporul nu-i putea vedea faţa. El citea înainte şi poporul a fost puternic mişcat. Un bărbat a sării sus şi a mers la banca din faţă, a îngenuncheat şi a strigat: “Domnule Edwards, ai milă de mine”. Alţii se ţineau de speteaza băncii lor ca să nu alunece în pierzare. Eu am văzut stâlpii, pe care unii i-au cuprins în braţe căci li se părea că ziua judecăţii a coborât peste ei”.

  Predica aceea a fost memorabilă. Ea a intrat în istorie. Prin ea Dumnezeu a declanşat “Marea trezire spirituală”. Gălăgia şi râsetele zgomotoase de la început au amuţit deodată şi au începui oftalele şi gemetele, ochii li s-au umplut de lacrimi şi sufletul de groază. Iată câteva pasaje din acea predică: “Numai mila lui Dumnezeu îi reţine pe cei răi să nu ajungă în iad în orice moment... Dumnezeu are puterea să arunce pe cei răi în iad. Poate face aceasta în orice clipă. Mâinile oamenilor sunt neputincioase când El se scoală. Nici cel mai tare nu poate rezista, nu se poate împotrivi şi nu poate să se scape din mâna Lui. Pe pământ câte un prinţ întâmpină greutăţi întru a supune pe câte un rebel, care s-a refugiat într-o fortăreaţă şi s-a întărit cu un mare număr de urmaşi. Dar nu se întâmplă aşa ceva cu Dumnezeu. Căci nu există o aşa fortăreaţă care să te poate apăra de puterea lui Dumnezeu.

  “Chiar dacă vrăşmaşii lui Dumnezeu s-ar uni mână în mână şi ar forma o mare mulţime, ei foarte uşor ar putea fi sfărâmaţi în bucăţi. Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul sau ca miriştea uscată în calea focului. Cât de uşor e pentru noi să strivim un vierme ce se târăşte pe pământ, atât de uşor este pentru Dumnezeu, atunci când găseşte cu cale să arunce pe cei răi, pe duşmanii Săi în iad. Căci ce suntem noi să ne gândim că vom putea sta înaintea Aceluia, la a cărui certare, pământul se cutremură şi stâncile se prăbuşesc?

  “Cei răi merită să meargă în iad, merită să fie aruncaţi acolo. Astfel că dreptatea divină nu e o piedică în această privinţă. Ea nu obiectează împotriva folosirii puterii Sale în orice clipă. Din contră, justiţia divină pretinde o pedeapsă cât mai aspră pentru păcatele lor. Sabia dreptăţii atârnă de un fir de păr, deasupra capetelor lor şi numai mâna milei încă o mai reţine.

  “De fapt, toţi cei răi sunt pe drumul spre iad. Ei sunt deja condamnaţi la chinul veşnic. Ei nu numai că merită să fie aruncaţi în iad, ci ei au ales să meargă într-acolo. Şi sentinţa Legii lui Dumnezeu i-a osândit ca de iad să aibă parte (Ioan 3:8). Adâncul e pregătit, focul e gata, cuptorul e înfierbântat, gata să-i primească... Cei răi umblă pe scoarţa sfărâmicioasă de deasupra iadului... pe o pojghiţă subţire în unele locuri şi nu ştii când se rupe şi te prăbuşeşti în iad”.

  Prin această predică Duhul Sfânt a lucrat convingerea de păcătoşenia lor la membrii bisericii şi i-a trezit. O groază de iad a pus stăpânire pe toţi. Unii din diaconii bisericii şi dintre membri, se spune că au îmbrăţişat stâlpii bisericii şi îngroziţi strigau după mila Domnului, căci li se părea că deja alunecă în iad. Aşa a început “Marea trezire spirituală”.

  Toată lucrarea era dumnezeiască, căci Edwards doar citea predica. Nu vorbea înflăcărat şi nu făcea nici cel mai mic gest.

  Stilul lui era concis şi ţintea la trezirea conştiinţei. El era un om raţional, nu sentimental, de aceea nu apela la emoţii. Era convins de depravarea firii pământeşti, îşi dădea seama de împietrirea inimii ascultătorilor săi, de completa lor nepăsare faţă de Dumnezeu şi era conştient că numai printr-o confruntare puternică a poporului cu păcatele sale şi cu consecinţele grozave, vor putea să fie şocaţi, treziţi ca să se pocăiască. Ca profeţii Vechiului Testament, prin predicile sale stârnea groaza de Domnul din pricina păcătoşeniei lor, ca treziţi fiind, să primească dragostea Sa şi să fie mântuiţi. Predicile sale erau directe, tăioase, fără înflorituri poetice, fără gesturi dramatice, fără citate din filozofi, ci biblice, puternic raţionale şi însoţite de puterea Duhului Sfânt, care făcea Cuvântul să sfărâme stânca. Pregătirea unei predici era istovitoare pentru el. Îi lua o zi întreagă de 12-13 ore. Aşa se explică faptul că ele au rămas peste veacuri. Azi, unii folosesc 10-15 minute pentru pregătire, de aceea nu e mirare că unii ascultători nici la terminarea predicii nu ştiu ce li s-a vorbit. Pentru el pregătirea avea două laturi: aceea a minţii prin studiu şi aceea a sufletului prin rugăciune.

  Se spune că Duminică înainte de a ţine acea predică neuitată, care a fost ca o scânteie ce a aprins pădurea, el a îngenuncheat şi s-a rugat mult. Era cumva în dubiu să ţină sau nu acea predică. Ştia că poporului îi plăcea să vorbească despre alegere, subiectul mult discutat în acea vreme, iar mesajul primit era neplăcut poporului. După multă rugăciune s-a ridicat de pe genunchi hotărât să predice ce vrea Domnul, nu ce vrea poporul. Duhul Domnului l-a biruit întâi pe el, apoi a biruit prin el pe alţii.

  Autorul cărţii “America’s Great Revivals” spune că trezirea a început cu o tânără. De la ea, focul trezirii a trecut la ceilalţi tineri, apoi la cei bătrâni. Trezirea a cuprins întreg oraşul. Un deosebit interes de lucrurile spirituale a pus stăpânire pe toţi. Nu se mai discuta despre afaceri sau despre cele trecătoare, ci despre cele veşnice. Lumea a început să caute pe Dumnezeu. Cei treziţi mărturiseau celorlalţi cum Dumnezeu a lucrat în viaţa lor. Clădirea bisericii a devenit neîncăpătoare. În timp de şase luni au fost 300 de convertiţi din populaţia de 1100 a orăşelului lor.

  De aici trezirea - ca un foc purtat de vânt - a trecut la alte oraşe. Robert Flood în cartea sa “Oameni care au format America” spune că în timp de doi ani, 1740-1742, între 25.000-50.000 au fost adăugaţi ca membri la bisericile din New England. Acesta a fost un număr mare, ţinând seama că populaţia în New England pe atunci era abia de 340.000 locuitori.

Hitchcock spune că trezirea care a început în Northampton curând s-a răspândit în coloniile de sus şi de jos şi a devenit cunoscută ca Marea trezire, cea mai mare deşteptare spirituală din istoria Americii. Ea a început prin Jonathan Edwards.

  Prin anul 1744, mişcarea de trezire a încetat. Timp de patru ani Jonathan Edwards nu a avut nici un nou convertit. W. Glyn Evans, în cartea sa “Profiluri de lideri ai trezirii” spune că după 1748 unii au început să critice măsurile lui Jonathan Edwards şi să ceară reinstaurarea “Legământului de jumătatea drumului”, prin care şi cei neconvertiţi puteau fi primiţi în biserică, fără să aibă dreptul de vot şi la masa Domnului. Edwards s-a opus. Ceilalţi au montat o opoziţie tot mai mare, iar pe data de 22 iunie 1750, după 23 de ani, Edwards a trebuit să părăsească pastoralul bisericii din Northampton.

  De la acea dată, el a trecut ca misionar la indienii din Stockbridge, un sat din Massachusetts. Colegii lui academici l-au acuzat că îşi iroseşte acolo în pustiu abilităţile sale intelectuale, dar acolo în timp de şapte ani el a scris o seamă de cărţi, care au influenţat generaţiile următoare. Lucrarea lui a fost binecuvântată şi printre indieni căci mulţi au fost convertiţi. Deşi a avut o pregătire academică foarte înaltă, a avut şi o minte sclipitoare şi a ştiut să dea mesajul Evangheliei în limbajul cel mai simplu, ca să fie înţeles de indieni.

  Biografii lui sunt de părere că el a fost stimulat în această misiune de David Brainerd, care era să-i devină ginere. Acesta a lucrat între ei până a fost răpus de tuberculoză. După moartea lui, Edwards i-a publicat jurnalul său zilnic, care a devenit o mare binecuvântare pentru mulţi.

O altă fiică a lui Edwards s-a căsătorit cu Timothy Dwight, care a devenit preşedintele Universităţii Yale. După o predică a acestuia, o treime din studenţi au fost convertiţi.

  În toamna anului 1757, Edwards a fost ales preşedinte al Universităţii Princeton (pe atunci era Colegiu). După multe insistenţe, el a acceptat chemarea şi pe data de 16 februarie 1758 s-a mutat la New Jersey. Abia şi-a început activitatea, dar n-a putut face mare ispravă căci la 23 februarie, fiind inoculat contra vărsatului a făcut complicaţii şi o lună mai târziu, pe 22 martie 1758, în vârstă de 55 ani, a plecat în veşnicie.

  Biograful Courtney Anderson spune că cei mai mulţi istorici admit că America a avut în secolul al XVIII-lea două minţi strălucite: pe Benjamin Franklin şi pe Jonathan Edwards. Mulţi sunt de părere că în alte împrejurări, Edwards ar fi devenit un bărbat de ştiinţă mai mare ca Franklin. Desigur ca filozof şi teolog el a fost fără pereche în vremea sa.

Cu oameni deosebiţi care se lasă în mâna Sa, Dumnezeu e gata să facă lucrări deosebite. Eşti tu cu totul predat Lui?