vineri, 16 decembrie 2011

Cine a fost Jonathan Edwards?!

  Unul din cei mai binecuvântaţi bărbaţi folosiţi de Dumnezeu în producerea trezirilor spirituale în masă, a fost Jonathan Edwards. Predicile sale tăioase deşteptau sufletele. Şi odată deşteptate, intervenea o criză spirituală, îşi dădeau seama de vinovăţia lor faţă de un   Dumnezeu mare şi atotputernic, se înspăimântau, agonizau, se aruncau pe genunchi sau cu faţa la pământ şi strigau către Dumnezeu să se îndure de ei, să le ierte păcatele. Aceasta s-a petrecut cu sute, cu mii de suflete chiar la o singură predică. Conform unor date statistice, Dumnezeu a trezit prin el a şasea parte din populaţia Americii de pe acea vreme. Această lucrare e cunoscută în istorie ca “marea trezire”.
  Jonathan Edwards s-a născut la 5 octombrie 1703 în localitatea East Windsor, Connecticut. Aici tatăl său a fost pastor la Biserica Congregaţională timp de 63 ani. Mamă-sa a fost tot fiică de pastor.
  Frământările politice din acea vreme din Europa au influenţat mult situaţia coloniilor din America. Conducătorii religioşi de pe atunci au devenit preocupaţi de situaţia politică, iar treburile religioase şi partea morală au fost lăsate la o parte. Drept urmare, viaţa bisericilor a intrat în declin. Ba chiar au ajuns să adopte o înţelegere denumită “Legământul de jumătatea drumului” prin care cei neconvertiţi erau primiţi în biserică cu drept de a participa la toate lucrările, afară doar de dreptul de vot. Aceasta a umplut bisericile puritane cu membri nenăscuţi din nou. Astfel, în loc ca biserica să schimbe lumea, s-a petrecut invers, lumea a schimbat biserica. Duhul lumesc a început să se manifeste pretutindeni. A fost o perioadă de prăbuşire spirituală. Dar tocmai această stare a creat climatul prielnic pentru treziri spirituale. Întunericul gros este înainte de revărsatul zorilor. De aceea cei credincioşi nu trebuie să deznădăjduiască când văd prăbuşirea vieţii spirituale şi culmi ale păcătoşeniei. Din contră atunci trebuie să strige mai mult ca oricând către Dumnezeu şi să strige către păcătoşi să se trezească. Atunci Dumnezeu Îşi ridică un martor, trâmbiţă de argint, prin care Duhul Sfânt face trezirea multora. Aşa a fost în această vreme.
  Încă de copil, Jonathan a dat semne de ceva deosebit. La vârsta de 6 ani a început studierea limbii latine. La 10 ani a început să scrie eseuri despre insecte şi despre ştiinţele naturale. Mintea sa era activă şi ridica o seamă de întrebări, care remarcau spiritul său de observaţie. Astfel în lucrările lui se găseau întrebări ca acestea: “Din cauză că avem doi ochi, de ce nu vedem dublu? De ce munţii văzuţi de la distanţă sunt albaştri?” Botanica, zoologia, fiziologia, geologia şi astro-fizica erau subiecte care îl interesau în mod deosebit.
Mintea sa ascuţită nu se mulţumea cu ştiinţa vremii sale.

  Trecând la filozofie, el a ajuns la concluzia că universul pretinde “existenţa eternă a unei minţi atotcuprinzătoare” şi că “nici o fericire nu e solidă şi substanţială afară de fericirea spirituală”.
  De asemenea în tinereţe el a avut o seamă de experienţe spirituale. Odată a citit textul din 1 Timotei 1:17: “A Împăratului veciniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie toată cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin”. Atunci a scris: “În sufletul meu a coborât un sens al gloriei Fiinţei divine cu totul deosebit de tot ce am experimentat înainte. Am îngenuncheat şi am cerut lui Dumnezeu să mă facă să mă bucur de El, şi m-am rugat cu o deosebită afecţie în privinţa aceasta”.
  La vârsta de 13 ani a intrat la facultatea Connecticut, renumita Universitate Yale de mai târziu. El deja ştia greaca, ebraica şi latina. Ca copil deseori se retrăgea la o parte şi petrecea ore întregi în rugăciune. Convertirea sa a avut loc la vârsta de 17 ani. În 1720, înainte de a împlini 17 ani, a absolvit facultatea, reuşind să fie premiantul clasei. Aici la Yale a mai petrecut alţi doi ani studiind teologia. În 1722, deci la 19 ani a fost aprobat ca predicator. La terminarea studiilor teologice a acceptat pastoralul Bisericii Prezbiteriene din New York, unde a stat doar 8 luni căci a fost numit profesor asistent la Yale, unde a rămas doi ani. În această vreme s-a amorezat de Sara Pierrepont fiica unuia din fondatorii Universităţii Yale. La 24 ani, pe data de 15 februarie 1727, a fost ordinat ca păstor, în Biserica Congregaţională din Northampton, Mass., una din cele mai prospere comunităţi, l-a chemat ca ajutor de păstor. Solomon Stoddard, bunicul său avea pastoralul acelei biserici. Şase luni mai târziu s-a dus la New Haven şi s-a căsătorit cu Sara, care avea doar 17 ani.
  În anul 1729, murind bunicul său, a preluat toate îndatoririle pastoralului. Se ruga de două ori pe zi şi studia 13 ore pe zi. El îşi lua un subiect, apoi mergea la tăiat de lemne în pădure, se plimba sau făcea o altă lucrare şi în timpul acesta, el medita asupra subiectului.
Căminul lor a fost binecuvântat cu 12 copii, de care Sara purta o grijă deosebită ca nu cumva să-l conturbe pe soţul ei de la studii. Ea conducea toate treburile gospodăriei. Un observator al căminului lor spune că “niciodată ea n-a trebuit să strige la copiii lor”. Pe când Whitefield era necăsătorit, a vizitat casa lor şi a remarcat: “O pereche mai potrivită nu am văzul”. De atunci a început să se roage să-i dea Domnul şi lui o Sara.
  Edwards avea obiceiul să-şi scrie predicile, iar la amvon le citea. El ataca vehement păcatele vremii şi trâmbiţa judecăţile dumnezeieşti.
  Pe dala de 4 iulie 1735, el se afla în oraşul Enfield, Connecticut, unde poporul s-a adunai să-l asculte. Când a intrat, poporul fără prea mult respect, discutau între ei şi râdeau gălăgios. Ba unii chiar îşi băteau joc de el. Predicatorul Wilbur Chapman ne spune ceva despre evenimentele, care s-au petrecut în vechea biserică, unde a predicat mişcătorul mesaj: “Păcătoşii în mâinile Dumnezeului aprins de mânie,” având ca text Deuteronom 32:35. El spune despre Edwards: “El avea un manuscris pe care îl ţinea cu amândouă mâinile înaintea feţei, aşa că poporul nu-i putea vedea faţa. El citea înainte şi poporul a fost puternic mişcat. Un bărbat a sării sus şi a mers la banca din faţă, a îngenuncheat şi a strigat: “Domnule Edwards, ai milă de mine”. Alţii se ţineau de speteaza băncii lor ca să nu alunece în pierzare. Eu am văzut stâlpii, pe care unii i-au cuprins în braţe căci li se părea că ziua judecăţii a coborât peste ei”.
  Predica aceea a fost memorabilă. Ea a intrat în istorie. Prin ea Dumnezeu a declanşat “Marea trezire spirituală”. Gălăgia şi râsetele zgomotoase de la început au amuţit deodată şi au începui oftalele şi gemetele, ochii li s-au umplut de lacrimi şi sufletul de groază. Iată câteva pasaje din acea predică: “Numai mila lui Dumnezeu îi reţine pe cei răi să nu ajungă în iad în orice moment... Dumnezeu are puterea să arunce pe cei răi în iad. Poate face aceasta în orice clipă. Mâinile oamenilor sunt neputincioase când El se scoală. Nici cel mai tare nu poate rezista, nu se poate împotrivi şi nu poate să se scape din mâna Lui. Pe pământ câte un prinţ întâmpină greutăţi întru a supune pe câte un rebel, care s-a refugiat într-o fortăreaţă şi s-a întărit cu un mare număr de urmaşi. Dar nu se întâmplă aşa ceva cu Dumnezeu. Căci nu există o aşa fortăreaţă care să te poate apăra de puterea lui Dumnezeu.
  “Chiar dacă vrăşmaşii lui Dumnezeu s-ar uni mână în mână şi ar forma o mare mulţime, ei foarte uşor ar putea fi sfărâmaţi în bucăţi. Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul sau ca miriştea uscată în calea focului. Cât de uşor e pentru noi să strivim un vierme ce se târăşte pe pământ, atât de uşor este pentru Dumnezeu, atunci când găseşte cu cale să arunce pe cei răi, pe duşmanii Săi în iad. Căci ce suntem noi să ne gândim că vom putea sta înaintea Aceluia, la a cărui certare, pământul se cutremură şi stâncile se prăbuşesc?

  “Cei răi merită să meargă în iad, merită să fie aruncaţi acolo. Astfel că dreptatea divină nu e o piedică în această privinţă. Ea nu obiectează împotriva folosirii puterii Sale în orice clipă. Din contră, justiţia divină pretinde o pedeapsă cât mai aspră pentru păcatele lor. Sabia dreptăţii atârnă de un fir de păr, deasupra capetelor lor şi numai mâna milei încă o mai reţine.
  “De fapt, toţi cei răi sunt pe drumul spre iad. Ei sunt deja condamnaţi la chinul veşnic. Ei nu numai că merită să fie aruncaţi în iad, ci ei au ales să meargă într-acolo. Şi sentinţa Legii lui Dumnezeu i-a osândit ca de iad să aibă parte (Ioan 3:8). Adâncul e pregătit, focul e gata, cuptorul e înfierbântat, gata să-i primească... Cei răi umblă pe scoarţa sfărâmicioasă de deasupra iadului... pe o pojghiţă subţire în unele locuri şi nu ştii când se rupe şi te prăbuşeşti în iad”.
  Prin această predică Duhul Sfânt a lucrat convingerea de păcătoşenia lor la membrii bisericii şi i-a trezit. O groază de iad a pus stăpânire pe toţi. Unii din diaconii bisericii şi dintre membri, se spune că au îmbrăţişat stâlpii bisericii şi îngroziţi strigau după mila Domnului, căci li se părea că deja alunecă în iad. Aşa a început “Marea trezire spirituală”.
  Toată lucrarea era dumnezeiască, căci Edwards doar citea predica. Nu vorbea înflăcărat şi nu făcea nici cel mai mic gest.

  Stilul lui era concis şi ţintea la trezirea conştiinţei. El era un om raţional, nu sentimental, de aceea nu apela la emoţii. Era convins de depravarea firii pământeşti, îşi dădea seama de împietrirea inimii ascultătorilor săi, de completa lor nepăsare faţă de Dumnezeu şi era conştient că numai printr-o confruntare puternică a poporului cu păcatele sale şi cu consecinţele grozave, vor putea să fie şocaţi, treziţi ca să se pocăiască. Ca profeţii Vechiului Testament, prin predicile sale stârnea groaza de Domnul din pricina păcătoşeniei lor, ca treziţi fiind, să primească dragostea Sa şi să fie mântuiţi. Predicile sale erau directe, tăioase, fără înflorituri poetice, fără gesturi dramatice, fără citate din filozofi, ci biblice, puternic raţionale şi însoţite de puterea Duhului Sfânt, care făcea Cuvântul să sfărâme stânca. Pregătirea unei predici era istovitoare pentru el. Îi lua o zi întreagă de 12-13 ore. Aşa se explică faptul că ele au rămas peste veacuri. Azi, unii folosesc 10-15 minute pentru pregătire, de aceea nu e mirare că unii ascultători nici la terminarea predicii nu ştiu ce li s-a vorbit. Pentru el pregătirea avea două laturi: aceea a minţii prin studiu şi aceea a sufletului prin rugăciune.
  Se spune că Duminică înainte de a ţine acea predică neuitată, care a fost ca o scânteie ce a aprins pădurea, el a îngenuncheat şi s-a rugat mult. Era cumva în dubiu să ţină sau nu acea predică. Ştia că poporului îi plăcea să vorbească despre alegere, subiectul mult discutat în acea vreme, iar mesajul primit era neplăcut poporului. După multă rugăciune s-a ridicat de pe genunchi hotărât să predice ce vrea Domnul, nu ce vrea poporul. Duhul Domnului l-a biruit întâi pe el, apoi a biruit prin el pe alţii.
  Autorul cărţii “America’s Great Revivals” spune că trezirea a început cu o tânără. De la ea, focul trezirii a trecut la ceilalţi tineri, apoi la cei bătrâni. Trezirea a cuprins întreg oraşul. Un deosebit interes de lucrurile spirituale a pus stăpânire pe toţi. Nu se mai discuta despre afaceri sau despre cele trecătoare, ci despre cele veşnice. Lumea a început să caute pe Dumnezeu. Cei treziţi mărturiseau celorlalţi cum Dumnezeu a lucrat în viaţa lor. Clădirea bisericii a devenit neîncăpătoare. În timp de şase luni au fost 300 de convertiţi din populaţia de 1100 a orăşelului lor.
  De aici trezirea - ca un foc purtat de vânt - a trecut la alte oraşe. Robert Flood în cartea sa “Oameni care au format America” spune că în timp de doi ani, 1740-1742, între 25.000-50.000 au fost adăugaţi ca membri la bisericile din New England. Acesta a fost un număr mare, ţinând seama că populaţia în New England pe atunci era abia de 340.000 locuitori.
Hitchcock spune că trezirea care a început în Northampton curând s-a răspândit în coloniile de sus şi de jos şi a devenit cunoscută ca Marea trezire, cea mai mare deşteptare spirituală din istoria Americii. Ea a început prin Jonathan Edwards.
  Prin anul 1744, mişcarea de trezire a încetat. Timp de patru ani Jonathan Edwards nu a avut nici un nou convertit. W. Glyn Evans, în cartea sa “Profiluri de lideri ai trezirii” spune că după 1748 unii au început să critice măsurile lui Jonathan Edwards şi să ceară reinstaurarea “Legământului de jumătatea drumului”, prin care şi cei neconvertiţi puteau fi primiţi în biserică, fără să aibă dreptul de vot şi la masa Domnului. Edwards s-a opus. Ceilalţi au montat o opoziţie tot mai mare, iar pe data de 22 iunie 1750, după 23 de ani, Edwards a trebuit să părăsească pastoralul bisericii din Northampton.
  De la acea dată, el a trecut ca misionar la indienii din Stockbridge, un sat din Massachusetts. Colegii lui academici l-au acuzat că îşi iroseşte acolo în pustiu abilităţile sale intelectuale, dar acolo în timp de şapte ani el a scris o seamă de cărţi, care au influenţat generaţiile următoare. Lucrarea lui a fost binecuvântată şi printre indieni căci mulţi au fost convertiţi. Deşi a avut o pregătire academică foarte înaltă, a avut şi o minte sclipitoare şi a ştiut să dea mesajul Evangheliei în limbajul cel mai simplu, ca să fie înţeles de indieni.
  Biografii lui sunt de părere că el a fost stimulat în această misiune de David Brainerd, care era să-i devină ginere. Acesta a lucrat între ei până a fost răpus de tuberculoză. După moartea lui, Edwards i-a publicat jurnalul său zilnic, care a devenit o mare binecuvântare pentru mulţi.
O altă fiică a lui Edwards s-a căsătorit cu Timothy Dwight, care a devenit preşedintele Universităţii Yale. După o predică a acestuia, o treime din studenţi au fost convertiţi.
  În toamna anului 1757, Edwards a fost ales preşedinte al Universităţii Princeton (pe atunci era Colegiu). După multe insistenţe, el a acceptat chemarea şi pe data de 16 februarie 1758 s-a mutat la New Jersey. Abia şi-a început activitatea, dar n-a putut face mare ispravă căci la 23 februarie, fiind inoculat contra vărsatului a făcut complicaţii şi o lună mai târziu, pe 22 martie 1758, în vârstă de 55 ani, a plecat în veşnicie.
  Biograful Courtney Anderson spune că cei mai mulţi istorici admit că America a avut în secolul al XVIII-lea două minţi strălucite: pe Benjamin Franklin şi pe Jonathan Edwards. Mulţi sunt de părere că în alte împrejurări, Edwards ar fi devenit un bărbat de ştiinţă mai mare ca Franklin. Desigur ca filozof şi teolog el a fost fără pereche în vremea sa.
Cu oameni deosebiţi care se lasă în mâna Sa, Dumnezeu e gata să facă lucrări deosebite. Eşti tu cu totul predat Lui?