luni, 20 mai 2013

Medicament pentru toate necazurile

      În vremurile creștinismului primar, un medic a fost închis pe nedrept de împăratul său. După un timp îndelungat, membrilor familiei sale li s-a îngăduit să-l viziteze. Aceştia văzând în ce hal ajunsese, întâi au plâns. Hainele îi erau zdrenţe, hrana o felie de pâine şi o cană de apă pe zi. Soţia lui l-a întrebat mirată: "Cum se face totuşi că arăţi aşa de bine la chip şi eşti bucuros?" Zâmbind medicul, i-a spus că el are un medicament pentru toate necazurile. L-au întrebat care este acela şi el le-a spus: "Am descoperit un ceai bun pentru a lecui orice suferinţă. Îl fierbi din şapte ierburi. Am să vi le enumăr pe toate."
     Prima iarbă se numeşte mulţumirea. Fii mulţumitor cu ceea ce ai. Tremur în zdrenţele mele când îmi rod pâinea, dar ar fi fost mult mai rău dacă împăratul m-ar fi aruncat gol în închisoare şi fără nimic de mâncare. Mă bucur din toată inima de ceea ce am.
     A doua iarbă este gândirea dreaptă. Fie că mă bucur, fie că mă necăjesc, tot în închisoare o să fiu. Sigur că-i mai plăcut să şezi în ea bucurându-te.
     A treia este amintirea păcatelor din trecut: număraţi-le şi presupunând că fiecare păcat merită o zi de închisoare, socotiţi câte vieţi ar trebui să petreceţi după gratii. Cu câtă închisoare am făcut am scăpat uşor.
     A patra iarbă este gândul la suferinţele pe care Isus le-a îndurat cu bucurie pentru noi. Dacă singurul om care a putut vreodată să-şi aleagă soarta pe pământ - fiindcă a preexistat cu Dumnezeu - a ales suferinţa, ce mare preţ va fi avut ea în ochii Lui! Atunci când este îndurată cu seninătate şi bucurie, suferinţa este de folos mântuirii.
     A cincea iarbă, este recunoaşterea faptului că suferinţa ne-a fost dată de la Tatăl ceresc nu ca să ne facă rău, ci ca să ne cureţe şi să ne sfinţească. Suferinţa prin care trecem are scopul de a ne purifica şi de a ne pergăti pentru Împărăţia cerurilor.
     A şasea iarbă este cunoaşterea faptului că nici o suferinţă nu poate dăuna vieţii unui creştin. Dacă pentru un om plăcerile trupeşti înseamnă totul, atunci durerea şi închisoarea nu are nici un sens: dacă însă conţinutul vieţii cuiva este adevărul, ei bine, pe acesta  îl pot trăi din plin şi în închisoare. În ea, ca şi în afara ei, doi şi cu doi fac patru. Închisoarea nu mă poate împiedica să iubesc; gratiile de fier nu mă pot îndepărta de credinţă. Dacă acestea îmi sunt idealurile în viaţă, eu pot rămâne senin oriunde. 
     Ultima iarbă din reţetă este speranţa. Roata viaţii îl poate aduce pe medicul Curţii regale la închisoare, dar ea va continua să se învârtească. Ea poate să mă aducă la palat şi chiar la o poziţie mai înaltă decât înainte. 

                                                                                  de Richard Wurmbrand

luni, 22 octombrie 2012

Despre soţul ideal (I)


Soţul ideal după modelul biblic în secolul XXI

    Era o dimineață aglomerată de octombrie, când la cabinet, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îi spune doamnei asistente că este foarte grăbit deoarece are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. Aceasta îl invită să se așeze știind că avea să mai treacă cel puțin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observă cum cu atâta nerăbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece. Între timp se gândește că n-ar fi rău să-i desfacă bandajul și să vadă despre ce este vorba. Rana nu pare a fi așa de gravă…În așteptarea medicului, se decide să-i dezinfecteze rana și se lansează într-o mică conversație. Îl întreabă cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Acesta îi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soția.

sursa foto puterea.ro


    Politicoasă, îl întreabă de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îi povestește că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-se că într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, asistenta se grăbește să-i trateze rana dar bătrânul îi explică că ea nu-și mai aduce aminte de 5 ani cine este el…Și-atunci asistenta îl întreabă mirată: “Și dumneavoastră vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?” Cu un surâs dulce bătrânul îi răspunde: “E-adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea.”

    Întrebarea care răsună în mintea multor fete este aceasta: Oare mai găsim astfel de bărbați în secolul XXI, oare putem să avem curajul să ne gândim la soțul ideal? Sunt convinsă că această temă interesează și pe cei care doresc să se căsătorească cât și pe cei care sunt căsătoriți. Se constată că astăzi soțul ideal este foarte dorit. Umblăm după ideal, căutăm idealul fiecare în felul nostru.
    Soțul sau mirele ideal este reprezentat în Scriptură prin persoana Domnului Isus Cristos, iar aceeași chemare este făcută tuturor bărbaților care se căsătoresc. Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. (Efeseni 5:25) De aceea, ceea ce ne propunem în acest eseu este sa evaluăm diferitele forme prin care această dragoste se materializează.
   Prima formă de manifestare a acestei iubiri poate fi surprinsă în slujba de preot, încredințată de Dumnezeu fiecărui cap de familie.(1 Petru 2:9).Această slujbă se aplică atât Domnului Isus Cristos cât și fiecărui bărbat sau soț creștin. Preotul este definit ca și persoana care slujește cu devotament unui ideal, unei cauze. Așadar soțul este cel care îmbrățisează înalte standarde morale și respectă principii înalte. Le susține și se dăruiește pe sine în serviciul lor, este suficient de puternic să trăiască o viață disciplinată. Este cel care poate să aducă liber și deschis rugăciuni și laude lui Dumnezeu. O mare onoare este pentru o femeie ca soțul ei să fie un om al rugăciunii, care să aibă o relație personală cu Domnul lui, să se țină de cuvânt, să  promită și să își onoreze promisiunile, să ofere stabilitate, să ofere securitate într-un loc al insecurității, să ofere certitudine, să își susțină convingerile și să trăiască conform lor. De asemenea soțul este chemat să dea învățătură, să fie povățuitorul, cel care cunoaște taine și dorește ca și soția lui să le cunoască. Acesta are influentă asupra ei, îi explică, o îndrumă, o călăuzește. El este gata oricând să îi ofere sfatul lui.
    Un alt lucru care o femeie îl așteaptă de la soțul ei este compasiunea, mila, înțelegerea. Este foarte important pentru o femeie să găsească bunăvoință și ajutor la soțul ei în orice vreme.
    Pe de altă parte soțul este omul rugăciunii, al mijlocirii, cel care stă de vorbă cu Dumnezeu despre el și casa lui, meditează și cere sfat de sus. Este omul care oricând este gata să se sacrifice, să se lepede de sine, să se dăruiască pentru cauze bune. O cât de mult înseamnă pentru o femeie să vadă că soțul ei este gata să se jertfească, să renunțe la el în folosul ei, să o cinstească.
    O altă calitate pe care o femeie cred că o dorește de la soțul ei este să caute să fie un om curat, un om care este dispus să renunțe la păcat de îndată ce este conștient de el, bărbatul care este gata să își ceară iertare, să recunoască că greșește, omul corect, incoruptibil, un bărbat de o onestitate mai presus de orice îndoială, omul care nu are nimic de ascuns, e transparent. Cel mai de preț lucru înaintea lui Dumnezeu este o inimă curată, în care să-L putem vedea pe El.
    A doua formă de manifestare a iubirii unui soț deosebit, poate fi surprinsă în slujba de rege. (Geneza 1: 26-28). Regele este definit ca persoana care are poziția cea mai însemnată într-un domeniu oarecare, prin puterea, importanța și competența sa. Este persoana care domină o anumită sferă de activitate prin putere materială și autoritate civilă. Autoritatea și puterea par a fi clasate printre virtuțile îndoielnice ale zilelor noastre. Însă le ducem lipsa în cultura noastră turbulentă și dezrădăcinată. Așadar, soțul este conducatorul, cel care preia conducerea, cel care poartă de grijă și investește în formarea partenerei, este capul familiei. Este bărbatul care are curajul să ducă la îndeplinire o sarcină chiar dacă îi ia destul de mult timp, chiar dacă este monotonă, ostenitoare sau dureroasă, și aceasta pur și simplu pentru că este datoria lui. Este bărbatul lângă care te simți protejată, în siguranță. Inima lui este protectoare, te ocrotește, te apără, se interpune și stă în veghere. Este bărbatul care se îngrijește să asigure bunăstarea materială, se îngrijește de nevoile fizice ale soției lui. Soțul este, deasemenea, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, este cel care stăpânește peste soția lui, cel care îi arată calea. În Vechiul Testament regele era veghetorul națiunii sale și campionul poporului său. Acesta a fost rolul pe care Dumnezeu îl intenționase pentru primul rege al Israelului, pentru Saul. Dar cândva, în zilele de început ale tragicei sale domnii, Saul a pierdut vegherea și totodată viziunea lui Dumnezeu pentru națiune. O dată ce bărbatul pierde viziunea și nu mai știe cine este, unde se află și de ce se află unde se află își pierde și puterea de a mai face ceea ce trebuie făcut. Soțul este cel care este vizionar, cel care păstrează în atenția soției sale chestiunile de fond, astfel încât ele să nu fie înlăturate de nereușitele temporare și nici să nu se piardă în ceata dezorientării ce poate însoți uneori împrejurările din viața de zi cu zi.
    Claritatea viziunii are o importanță deosebită pentru soție, îi dă un sentiment de siguranță în atingerea scopurilor. Soțul este cel care anticipează ce pot aduce lunile și anii, gândește mai dinainte, planifică, proiectează, își imaginează.
    A treia formă de manifestare a iubirii unui soț ideal poate fi surprinsă în slujba de profet. (Geneza 3:8-11). Profetul este definit ca și persoana care, pătrunzând în esența lucrurilor prevede desfășurarea evenimentelor ulterioare. Soțul este cel care se rupe de activitățile zilnice și își pune timp deoparte pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu, este cel care primește răspuns din parte Domnului și cunoaște astfel soluții la probleme. Pătrunde în esența lucrurilor, descoperă strategia lui Dumnezeu pentru el și casa lui. Este cel care Îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu și întotdeauna vorbește adevărul despre El. Profetul este cel care aduce mângâiere, zidire. Cât de mare nevoie are o soție de încurajare din partea soțului ei, de o vorbă bună care să îi mângâie inima, de un sfat înțelept. Este cel care își corectează soția oridecâte ori aceasta acționează sau gândește diferit de ceea ce Scriptura spune, este cel care caută să o ajute să se îndrepte, este cel care dă învățătură casei lui, îi învață pe copii legile și poruncile Sfintei Scripturi, aduce hrană proaspată din Scriptură. De asemenea soțul este cel care cheamă la pocaință, la o viață sfântă.
    În concluzie putem să afirmăm că în secolul XXI, la mult timp după încheierea canonului biblic, familia încă trăiește esecuri repetate. Prima instituție instaurată de Domnul Isus Cristos, nu mai ține cont de învățăturile sfinte pentru că ghidul ei nu mai este Bibia, ci sfaturile băbești de la colț de stradă, din scara blocului, de la magazine, reviste sau telenovele. Cartea Sfântă nu mai este privită ca porunca lui Dumnezeu absolută, ci ca un adevăr relativ. Îmi doresc ca acest eseu să fie un punct practic în călătoria vieții, să nu coborâm standardele Scripturii. În vremea în care trăim, când fiecare vrea să se simtă bine în căminul lui, să stea comod, să fie măgulit, să nu fie deranjat, să fie tratat cu lingușire, este mare nevoie de soți care să întruchipeze idealul de preoți, regi și profeți, și de slujba lor de a reinstaura valorile și virtuțile supreme. De oameni ai lui Dumnezeu care să îndeplinească slujba de preoți în familiile lor, plini de compasiune, identificându-se în mijlocire cu fiii acestui secol și cu problemele lor speciale: goana după înavuțire, stresul, lipsa, necurăția minții și a inimii, bolile mintale și rătăcirile aduse de păcat. Este nevoie de lideri care să vegheze asupra împlinirii poruncilor și viziunii divine specifice pentru fiecare familie. De oameni care să stea de vorbă cu Dumnezeu, să cunoască și să împărtășească inima Lui unei familii și generații amenințate de părăsirea principiilor, a apostaziei; de oameni care să denunțe păcatul și să promoveze sfințenia și standardul divin în ciuda tuturor compromisurilor care bat la porțile acestui secol. Soțul ideal trebuie să fie soțul care își îndeplinește bine slujba față de Dumnezeu, față de familie și față de societate. Este soțul pe care Dumnezeu L-a proiectat și încă îl ilustrează pe paginile Scripturii. Soțul ideal este soțul care recunoaște chiar și în secolul XXI că eșecul sau reușita în familie este întotdeauna responsabilitatea lui.

luni, 12 martie 2012

Cum să găsești un partener

O mărturie care m-a întărit să rămân pe poziții și să nu-mi cobor standardele în ceea ce privește partenerul de viață, Domnul va da la momentul potrivit partenerul pentru care te formează, El pune dorințe în fiecare și El va călăuzi pe cale! Încrede-te în Domnul! :)

marți, 28 februarie 2012

Despre încercările celor drepţi

Ades aud zicându-se: Dacă Dumnezeu ar iubi pe cei săraci, n-ar îngădui ca ei să fie săraci. Alţii, văzând un om căzut pradă unei neputinţe, unei boli lungi, întreabă: Ce s-au făcut milosteniile acestora? Ce bunele lor fapte?
Ca nu cumva să cădeţi într-o asemenea greşeală, să cercetăm în amănunţime această chestie.
De vreme ce nici  un om înţelept n-ar putea să dispreţuiască binele şi să îndrăgească răul, cum îndrăzni-vom să punem în sarcina Domnului asemenea gânduri?
Cum să credem că Dumnezeu poate dispreţui pe cei ce se află în sărăcie, chiar virtuoşi, şi iubi pe cei ce sunt în îmbuibare, chiar stricaţi fiind? Cum să ridicăm o asemenea blasfemie şi să nu ne dăm seama de grozăvia judecăţii noastre?
Ca să depărtăm o asemenea greşeală, băgaţi bine de seamă ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce nu.
Pe cine iubeşte El? Pe cel care ascultă de poruncile Lui. “Pe acela îl voiu iubi – şi către el voiu merge. Nu către bogat, care se bucură de bună sănătate, ci către cel care ascultă de orânduirile Mele”.
Şi care-i acel pe care-L aruncă de la sine? Cel care nu-I săvârşeşte poruncile. Aşa că de vedeţi un om care nu împlineşte poruncile lui Dumnezeu, fie el sănătos, fie stând pe multe în bogăţii, aşezaţi-l printre cei pe care Dumnezeu îi alungă de la sine.
Şi dimpotrivă, omul plin de virtute, chiar bolnav sau lipsit, socotiţi-l între cei iubiţi de Domnul. Căci în încercări se arată semnele prieteniei dumnezeieşti şi nu în îndestulări pământeşti. N-aţi băgat de seamă, chiar în lumea aceasta, că prietenii căpeteniilor de oaste, sunt acei care, în lupte, stau cei dintâi în bătaia primejdiilor, primesc răniri, sunt trimişi în depărtate iscodiri? N-ati auzit, oare, că “Domnul încearcă pe cel pe care-l iubeşte, şi că loveşte cu nuiaua pe fiecare din cei ce şi-i alege de copii ai Săi?”.
Dar mulţi se poticnesc de cele ce văd. Greşeala nu-i în ceea ce văd, ci în propria lor puţinătate de minte. Nu aici ne vine răsplata pentru truda noastră. Aici munca, dincolo, premiile şi cununile. Nu căutaţi, aşadar, în ceasul luptelor, în ziua bătăliei, pacea şi huzurul… Nu amestecaţi vremile…
                                                                                         de Sfântul Ioan Gură de aur

luni, 27 februarie 2012

Mândria spirituală

  Mândria spirituală este uşa principală prin care intră diavolul în inimile celor care doresc propăşirea credinţei. Ea este orificiul de intrare al fumului din puţul fără fund, care întunecă mintea şi înşeală judecata. Acesta este principalul mijloc prin care diavolul pune stăpânire pe persoanele religioase, şi principala sursă a tuturor înşelărilor pe care le introduce, ca să împiedice şi să zădărnicească lucrarea lui Dumnezeu. Această cauză este izvorul, sau cel puţin suportul principal, al oricărei erori. Până nu se vindecă această boală, degeaba se dau leacuri pentru a vindeca celelalte boli. Din cauza ei, mintea apără celelalte erori, şi se păzeşte de lumină, prin care poate fi corectată şi vindecată.
  Omul mândru spiritual este plin deja de lumină; el nu mai are nevoie de instruire, şi dispreţuieşte pe cel care i-o oferă. Dar dacă această boală se vindecă, celelalte sunt mai uşor de îndepărtat. Persoana umilă este ca un copilaş, care primeşte cu uşurinţă să fie învăţat; ea este atentă cu ea însăşi, şi conştientă de înclinaţia de a se rătăci; de aceea, dacă i se spune ceva greşit, ea este gata să cerceteze lucrul în mod imparţial. Nimic nu îndepărtează pe o persoană mai mult de diavol decât umilinţa, care pregăteşte mintea pentru lumina divină, alungând întunericul şi limpezind ochii, ca să poată privi mai bine lucrurile bune: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmul 25:9). De aceea, nu trebuie să ne luptăm cu cei mici, nici cu cei mari, ci cu regele lui Israel; prima noastră grijă ar trebui să fie îndreptarea inimii şi scoaterea bârnei din ochi, ca să putem vedea limpede.
  Ştiu că multe lucruri sunt foarte jignitoare pentru mândria celor care sunt zeloşi pentru cauza Domnului. Atunci când un creştin o ia înaintea altora în lucrurile religioase, dacă are mângâiere spirituală sau bucurie mai mare decât de obicei, sau dacă pare prea zelos în credinţă, dacă se străduieşte mai mult decât alţii pentru cauza credinţei, sau dacă are anumite succese, e sigur că va trezi imediat invidia celor din jur; şi ei îşi vor închipui (cu sau fără motiv) că este foarte mândru de bunătatea lui, şi că se consideră mai bun decât toţi ceilalţi, şi toate vorbele şi purtările lui sunt privite în lumina acestei prejudecăţi. Cei care sunt reci şi morţi şi nu au experimentat niciodată puterea evlaviei în inimile lor, sunt gata să creadă astfel despre cei mai buni creştini; şi din cauza aceasta evlavia vitală şi puternică este privită cu duşmănie tainică.
  Creştinii zeloşi ar trebui să ia seama să nu fie prinşi în capcană de acuzaţiile celor reci, pentru ca diavolul să nu profite de acest lucru şi să le orbească ochii faţă de lucrurile cu adevărat rele din inima lor, şi să-i facă să se gândească că, dacă sunt acuzaţi degeaba de mândrie spirituală în multe privinţe, sunt acuzaţi degeaba în toate privinţele. Vai, cât de multă mândrie avem în inimile noastre cei mai buni dintre noi! Este cea mai rea parte a unui trup de păcat şi moarte.
  Este primul păcat care a intrat în univers, şi ultimul care va fi smuls din el. Este cel mai înverşunat duşman al lui Dumnezeu. Stricăciunea firească se poate manifesta pe două căi: mândrie şi iubire de lume, partea diavolului şi partea firească, sau sinele şi lumea. Aceştia sunt cei doi stâlpi din templul lui Dagon, pe care se sprijină toată clădirea. Dar primul este oricum cea mai rea parte a stricăciunii fireşti; este primul născut al diavolului, şi imaginea sa în inima multor oameni; este ultimul lucru pe care îl biruieşte păcătosul, prin convingere, înainte de a se converti; mândria stă la baza celui mai mare conflict din inima sfinţilor, şi este ultimul lucru de care scapă şi pe care îl învinge; mândria luptă direct împotriva lui Dumnezeu, şi se împotriveşte din răsputeri spiritului Mielului; diavolul este tatăl ei, prin caracterul său înşelător şi tăinuit. Ea se ascunde în adânc, şi este mereu activă şi gata de a se amesteca în toate.
  Şi dintre toate felurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai nesuferită. Ea este ca diavolul; este ca păcatul comis într-un cer de lumină şi slavă, în care a fost înălţat la cel mai înalt grad de cunoştinţă, onoare, frumuseţe şi fericire. Mândria este mult mai greu de observat decât celelalte păcate, fiindcă se caracterizează prin faptul că inspiră omului gânduri prea înalte despre sine însuşi. Nu este de mirare deci că cel care are astfel de gânduri nu ştie; fiindcă el crede că părerea pe care o are despre el însuşi este întemeiată, şi de aceea nu este prea înaltă; dacă ar crede că părerea aceasta este neîntemeiată, nu ar mai gândi astfel.
  Dintre toate tipurile de mândrie, mândria spirituală este cea mai ascunsă, şi foarte greu de zărit; din cauza aceasta, mândria spirituală provoacă o părere prea bună despre două lucruri: lumina şi umilinţa persoanei în cauză; amândouă te împiedică să-ţi dai seama de lucrarea mândriei. Dacă eşti mândru de lumina pe care ai primit-o, nu te mai păzeşti. Cel care crede că este înconjurat de lumină nu se teme că vreun vrăjmaş s-ar putea strecura nevăzut în apropierea lui; iar cei care sunt mândri de umilinţa lor nu se mai păzesc deloc, fiindcă nici nu îşi imaginează că ar putea fi atinşi de mândrie.
  Sunt multe păcate în inima omului care au o natură tainică, şi sunt foarte greu de observat. Psalmistul spune: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Psalmul 19:12). Dar mândria spirituală este cel mai tainic dintre toate păcatele. Inima este atât de înşelătoare şi nepătrunsă în această privinţă, încât nu există nici un păcat care să fie mai puţin bănuit, şi de care să te convingi mai greu. Ea produce încredere în sine, şi izgoneşte neîncrederea în forţele proprii şi prudenţa.
  Nu este nici un păcat care să se asemene atât de mult cu diavolul în subtilitate şi ascunzişuri, nici un păcat care să apară în atâtea forme nebănuite, şi să se arate chiar ca un înger de lumină. Poate să ia naştere din orice; perverteşte şi strică totul, chiar şi adevăratul har şi adevărata umilinţă, dacă are ocazia să-şi exercite puterea. Este un păcat care are multe vieţi; dacă îl omori, va învia; dacă îl nimiceşti şi scapi de el sub o înfăţişare, învie în alta; când crezi că s-a dus cu totul, e încă acolo. Sunt multe tipuri de mândrie spirituală, care apar în forme şi imagini diferite, una după alta, şi învăluie inima precum foile de ceapă; dacă îndepărtezi una, rămâne alta dedesubt. De aceea, trebuie să avem cea mai mare grijă de inimile noastre în privinţa aceasta, şi să strigăm după ajutor la marele Vindecător. Cel care se încrede în inima lui este un nebun.
  Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de atent cu acest pericol în momentul de faţă, fiindcă ispitele sunt deosebit de mari: privilegiile măreţe şi deosebite pe care le primesc unii sfinţi de la Dumnezeu, şi onorurile la care ajung unii dintre pastori, sunt mari încercări pentru persoanele în cauză. Este adevărat că o măsură mai mare din prezenţa spirituală a lui Dumnezeu tinde să îndepărteze mândria şi orice stricăciune; dar totuşi, deşi experimentarea unor asemenea favoruri îndepărtează mândria pe de o parte, poate să aducă ispite şi provocări pe altă parte; şi suntem în mare pericol, dacă nu veghem şi nu ne rugăm neîncetat.
Îngerii care au căzut au avut destule îndemnuri de a se umili şi de a se feri de mândrie, prin marile onoruri şi privilegii pe care le-au primit, uitându-se la faţa lui Dumnezeu şi văzând slava Lui infinită; cu toate acestea, în lipsa vegherii, onorurile şi privilegiile pe care le-au primit s-au dovedit a fi un îndemn la mândrie, deşi în inima lor nu exista nimic care să-i împingă spre aşa ceva. De aceea, nici un sfânt, oricât ar fi de eminent şi de aproape de Dumnezeu, nu trebuie să se creadă ferit de acest pericol. Cel care se crede cel mai ferit de pericol este cel mai aproape de el. Apostolul Pavel, care a fost un sfânt eminent, cum nu mai sunt acum, nu a scăpat de pericol nici după ce a ajuns să-L vadă pe Dumnezeu în cel de-al treilea cer, după cum reiese din cuvintele lui (2 Corinteni 12). Şi totuşi, a văzut în ceruri slava nespusă a Fiinţei divine, care ar fi trebuit să-l facă extrem de mic şi rău în ochii săi.
                                                                                                  de Jonathan Edwards

sâmbătă, 25 februarie 2012

Gânduri asupra gândurilor

Nu sunt într-un an atâtea ceasuri câte gânduri poate să aibă cineva într-un ceas. Gândurile zboară în stoluri ca graurii şi roiesc ca albinele. Cum nu poţi să numeri toamna frunzele uscate, aşa nu poţi să numeri gândurile. Ele sunt ca şi inelele dintr-un lanţ: unul trage pe celălalt. Ce fiinţă zbuciumată este omul! Gândurile îi joacă în cap în sus şi în jos ca musculiţele într-o seară de vară. Ca un ceas plin de rotiţe, al cărui pendul se mişcă mereu, aşa se mişcă gândul omului şi încă tot atâta de repede ca şi vremea. Aceasta face ca gândirea să fie un lucru foarte însemnat. De la un ou, se poate ajunge la un bou şi din multe gânduri uşoare, poate să iasă o mare greutate de păcate. Un bob de nisip este uşor, dar o grămadă de nisip este grea, zice Solomon. Unde sunt aşa de mulţi copii, este cazul ca mama să ia bine seama la ei. Şi noi cată să luăm bine seama la gândurile noastre, pentru că, dacă ele se schimbă în vrăjmaşi ai noştri, vor fi prea mulţi pentru noi şi ne vor târî în jos la pierzare. Gândurile cereşti ne vor umplea sufletele de cântări, cum umplu păsările văzduhul primăvara, dar gândurile rele ne vor muşca aşa ca nişte năpârci.
Oamenii îşi închipuie că gândul este ceva slobod, eu însă îmi aduc aminte că am citit undeva că gândurile, deşi sunt scutite de vamă, nu sunt scutite de iad şi vorba aceasta se potriveşte întocmai cu buna şi vechea Carte. Nu putem fi chemaţi în faţa niciunui tribunal de pe pământ pentru gândurile noastre, dar fiţi siguri că în faţa judecăţii din urmă vom fi judecaţi pentru ele. Gândurile rele sunt măduva păcatului, iasca ce prinde scânteie ispitei Diavolului, putineiul, în care laptele închipuirilor se încheagă în dorinţe şi planuri, cuibul, în care ouă toate păsările rele. De aceea, să ştiţi negreşit că, după cum focul arde nu numai vreascurile, ci şi lemnele groase, tot aşa şi Dumnezeu va pedepsi gândurile rele ca şi faptele rele.
Să nu-şi închipuie nimeni că gândurile nu sunt cunoscute Domnului, pentru că El are o fereastră înspre cea mai ascunsă odaie a sufletului şi această fereastră nu poate fi astupată cu nici un oblon. Cum vedem noi roiul de albine care lucrează după un geam, aşa ne vede şi ochiul Domnului pe noi. Biblia spune: "Iadul şi pierzarea sunt cunoscute Domnului, cu cât mai mult inimile copiilor oamenilor." Omul nu este decât parte văzută pentru Dumnezeu. Pentru cer, nu există lucruri ascunse. Ce se petrece în odaia lăuntrică a inimii este, pentru ochiul care vede toate, tot aşa de descoperit, ca şi străzile unui oraş.
Unii vor zice însă că nu se pot opri să nu aibă gânduri rele. Se poate, dar întrebarea este: urăsc ei aceste gânduri sau nu? Nu putem să oprim pe hoţi să se uite pe fereastră, dacă însă le deschidem singuri uşa şi-i primim cu bucurie, atunci nu suntem mai buni decât ei. Nu putem să oprim păsările să zboare peste capetele noastre dar le putem opri să-şi facă cuib în părul nostru. Gânduri deşarte bat la uşa noastră, dar nu trebuie să le deschidem. Dacă totuşi se nasc în noi gânduri rele, să nu pună stăpânire peste noi. Cine plimbă o bucăţică dintr-o falcă într-alta, o face fiindcă îi place gustul ei, şi cine gândeşte la rău iubeşte răul şi este gata să-l şi facă. Gândeşte-te la Diavolul şi el se va arăta, îndreaptă-ţi gândurile spre păcat şi îndată mâinile vor urma gândurilor. Melcii lasă o dâră după ei şi tot aşa şi gândurile nefolositoare. Săgeata poate să zboare prin văzduh fără să lase urmă, dar un gând rău lasă totdeauna după el o dâră ca de şarpe. Unde se face mult negoţ cu gânduri rele, va fi şi mult noroi şi murdărie. Orice val nou de gânduri rele adaugă ceva la putregaiul stricat de pe ţărmul vieţii. Este grozav când te gândeşti că un gând ruşinos de care te-ai lăsat prins odată, îţi ia cheia minţii şi pe urmă poate să intre iarăşi foarte uşor, vrând-nevrând, şi poate să se întoarcă aşa fel, încât să aducă cu el alte şapte duhuri mai rele decât el; şi ce poate ieşi dintr-asta, nimeni nu ştie. Leagănă păcatul pe genunchii gândului şi se va face un uriaş. Moaie câlţi în gaz şi cum vor mai arde îndată ce-i vei apropia de foc! Moaie pe un om în gânduri stricate şi e gata să ia foc, păcătuind pe faţă, îndată ce va avea prilej. De aceea, înţelepciunea ne porunceşte să ne păzim în fiecare zi gândurile şi năzuinţele inimii noastre.
Gândurile bune sunt oaspeţi binecuvântaţi şi ar trebui primiţi cu drag, hrăniţi bine şi chiar căutaţi mult. Ca şi florile de trandafiri, ele răspândesc un miros plăcut când sunt păstrate în ulciorul amintirii. Ele nu pot fi cultivate îndeajuns, ci sunt o roadă care îmbogăţeşte pământul. Cum încălzeşte cloşca puii sub aripi, aşa ar trebui să îndrăgim toate gândurile sfinte. Ca oiţa săracului care mânca din bucăţica stăpânului ei, aşa de preţioasă şi de scumpă ar trebui să ne fie gândirea la lucrurile evlavioase. Gândurile sfinte dau naştere la cuvinte sfinte şi la fapte sfinte şi sunt semne adevărate ale unei inimi înnoite. Cine n-ar vrea să le aibă? Un mijloc fără greş, ca să ţii o baniţă fără pleavă, este s-o umpli bine cu grâu şi dacă vrea cineva să se ţină departe de gândurile deşarte, să aibă mintea plină de lucruri alese, la care să cugete, căci ele se găsesc uşor şi n-ar trebui să umblăm fără ele. O, de am putea să zicem ca David: "Când gânduri negre se frământă cu grămada în lăuntrulmeu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul!"
                                                                                          de C. H. Spurgeon

luni, 20 februarie 2012

Horoscopul zilei

În orice ziar cotidian, revistă sau prospect pe care măcelarul ţi le pune amabil în sacoşă împreună cu cîrnatul şi şunca, peste tot te loveşti de acelaşi lucru: de horoscop. De fapt ce este un „horoscop" şi de ce în zilele noastre se întrebuinţează atît de multă cerneală pentru aşa ceva?
Cuvîntul „horoscop" provine parţial din latină, parţial din greacă şi înseamnă „perspectiva orei" sau „vederea orei". Se cerceta cum era poziţia stelelor, una faţă de cealaltă, în momentul naşterii unui om. De aici se credea că se pot primi lămuriri asupra destinului său. Grecii şi romanii au preluat aceste lucruri obscure de la babilonieni, ai căror preoţi păgîni se ocupau în mod deosebit cu prezicerea viitorului, pe baza studiului corpurilor cereşti -un neologism numit „astrologie", în evul mediu această superstiţie era foarte larg răspîndită, însă, şi aceasta ar trebui să alarmeze cel mai mult, ea a fost în floare nu numai în întunecimea evului mediu, ci astăzi este cu mult mai mult răspîndită. Pare a fi doar o glumă, însă este cruda realitate, în epoca noastră luminată, progresistă, în care dezagregăm atomul şi trimitem în spaţiu nave cosmice, credinţa în horoscop este superstiţia cea mai larg răspîndită.
Cum este posibil acest lucru? Mulţi oameni nu mai cred în Dumnezeu; sau ceea ce este şi mai rău, ei trăiesc aşa ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Ei vor să fie independenţi, să facă sau să lase numai ce le convine lor. De aceea se îndreaptă spre o altă credinţă aproape obligatoriu, şi anume superstiţia. Aceasta este tot o credinţă, chiar dacă ea este îndreptată în sens opus, spre Satana. Cine este superstiţios, cade automat în vraja puterilor întunericului. Iar cine îi întinde Satanei degetul cel mic, aceluia el îi apucă toată mîna. Un astfel de deget mic este horoscopul.
În S.U.A. se cheltuiesc anual aproximativ 800 milioane de mărci pentru astrologie. Acolo există nu mai puţin de 30.000 de astrologi, care prin meseria aceasta îşi fac afacerile lor. În Anglia, potrivit statisticilor, două treimi din adulţi citesc sau răsfoiesc horoscoapele. Dar cum este situaţia în Germania Federală? Un institut de cercetări ale opiniilor a întrebat multe persoane asupra părerilor lor despre astrologie. Rezultatul obţinut: 28 % citesc zilnic horoscopul, 25 % citesc din cînd în cînd, 47 % nu-l citesc. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din concetăţenii noştri citesc zilnic sau ocazional horoscopul.
Oare este adevărat ce stă scris în horoscop? Dacă horoscoapele din ziarele noastre ar spune adevărul, atunci n-ar exista, conform zodiacului, mai mult de 12 grupuri de oameni dintre care fiecare grupă ar trebui să experimenteze zi de zi aceleaşi lucruri. În afară de aceasta, horoscoapele din diferite ziare şi reviste se contrazic unul pe altul, sau sunt redactate într-un fel lipsit de precizie ca să poată fi interpretate în multe feluri cu multe înţelesuri, ca să se potrivească pentru oricine. De asemenea „regulile de joc" ale astrologiei sunt pe deplin arbitrare şi nu au de-a face cu ştiinţa cîtuşi de puţin. Aşa că nu trebuie să ne mirăm cînd adevăraţii oameni de ştiinţă ai astronomiei sunt adversari hotărîţi ai astrologiei cu totul neştiinţifice, într-o depoziţie a societăţii astronomice se spune: „Ceea ce astăzi se prezintă ca astrologie, cosmobiologie ş.a.m.d., nu este altceva decît un amestec de superstiţie, şarlatanie şi afacerism".
Obiectiv deci, nu se poate da crezare horoscopului. Pentru aceasta însă să credem că poate fi doar o prostie, o glumă nevătămătoare? Nu, în nici un caz, nu. Cine îşi pune încrederea în horoscop se aşează cu aceasta în conflict direct cu Dumnezeu. El ajunge în sfera de extindere a puterii Satanei. După Biblie, superstiţia nu este numai un semn de prostie, credulitate şi lipsă de cunoştinţă, ci o punere la dispoziţia puterilor împotrivitoare lui Dumnezeu. „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori; să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru" (Leviticul 19:31).
Credinţa în horoscop a fost, este şi va fi pînă la sfîrşit o credinţă demonică, drăcească. Urmările acestei credinţe ne înconjoară în tot locul: indiferenţă faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu, deprimare, melancolie. Este un drum ce conduce la pierzare, într-o astfel de viaţă se poate zări adesea de aici înspăimântatorul foc al gheenei. Nu în zadar spune Dumnezeu despre acela care face astfel de lucruri: „Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia..." (Leviticul 20:6). De aceea nu trebuie să credem în horoscop. De aceea nu trebuie nici să-l citim. Ca şi toate lucrurile oculte, magia, ghicitul în cărţi, chiromanţia ş.a.m.d., horoscopul este viclenie perfidă ca o pînză de păianjen. Cine ajunge odată în ochiurile ei, fie chiar şi în glumă, se încurcă tot mai adânc în ele.
Cum poţi ieşi afară din această periculoasă pînză de păianjen? Unde se poate găsi eliberare? Mai întîi trebuie să-ţi dai seama că tu singur nu te poţi elibera. Nici un om nu este suficient de puternic ca să poată birui forţele întunericului din această lume. Singurul care este suficient de puternic, este biruitorul de la Golgota, Isus Cristos. El este Fiul lui Dumnezeu care l-a biruit pe cruce pe Satana. Această biruinţă trebuie s-o iei pentru tine în mod personal, ca un drept al tău. De aceea vino la El cu toate păcatele tale şi constrîngerile ce le ai! Mărturiseşte-I vina ta! El te iartă şi-ţi curăţeşte inima, după care Isus Cristos îţi dă şi putere să începi o viată nouă cu El, spunînd NU păcatului.
Atunci nu mai ai nevoie de horoscop. Talismanul poţi să-l arunci la coşul de gunoi. Coşarul privit în legătură cu norocul tău îţi va deveni indiferent. O pisică neagră ce-ţi va tăia drumul poate să-ţi pară frumoasă sau nu, dar norocul sau nenorocul nu depinde de ea. Vinerea în ziua de 13 a lunii îţi vei vedea de treburile tale tot aşa de voios ca şi în celelalte zile. Cuvintele precum „mult noroc" sau „a ţine pumnul strîns", ce nu vin de la Dumnezeu, nu-ţi vor mai aluneca pe buze, iar tu nu vei mai trebui să baţi de trei ori în masă pentru a-ţi asigura viitorul. Cînd Isus Cristos este Domnul tău, atunci El îţi hotărăşte viitorul. Iar viitorul, orice om vrea să-l asigure. Noi nu lîncezim ca un mormoloc. Noi suntem înzestraţi cu daruri spirituale, putînd să cugetăm asupra noastră retrospectiv, în momentul de faţă şi să privim în viitor. Totuşi, despre viitor nu ştiu nimic; nici măcar ce-mi va aduce clipa următoare. Nimeni nu poate spune acest lucru, nici mie, nici ţie. Însă, dacă Isus Cristos este Domnul tău, atunci te ştii călăuzit de El în toate situaţiile din viaţă ajungînd în împrejurări gata pregătite. Atunci noi, tu şi eu, putem spune cu o încredere neclintită că nu ni se poate întîmpla nimica decît ceea ce El a ales pentru noi şi ceea ce nouă ne este de folos. Astfel, viitorul nostru nu se află în stele, ci în voia lui Dumnezeu plină de har şi de îndurare.
Friedhelm König

sâmbătă, 18 februarie 2012

Gifted hands (Mâini înzestrate)



Filmul ”Mâini Înzestrate” are la bază autobiografia lui Ben Carson și va urmări călătoria sa de la copilul considerat fără valoare la directorul departamentului de neurochirurgie pediatrică din cadrul Centrului pentru Copii al Johns Hopkins.
In iunie 2008 Carson a primit Medalia Libertatii din partea fostului Presedinte George W. Bush pentru rezultatele sale in tulburarile neurologice si al contributiei sale la avansarea medicinii.
Cine preferă să citeasă, există și cartea http://www.kerigma.ro/carti.php?detalii=20390 

duminică, 12 februarie 2012

Ispita

:Autobiografie în cinci capitole scurte

Capitolul I

Mă plimb pe stradă 
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă 
Cad în ea. 
Sunt pierdut... Sunt neputincios. 
Nu e greşeala mea. 
Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II


Mă plimb pe aceeaşi stradă. 

În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. 
Mă fac că n-o văd. 
Cad în ea din nou. 
Nu-mi vine să cred că mă aflu iarăşi în acelaşi loc, dar nu e vina mea. 
Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.

Capitolul III

Mă plimb pe aceeaşi stradă. 

În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. 
O văd că este acolo. 
Cu toate acestea cad în ea... este un obicei deja. 
Ochii îmi sunt deschişi. 
Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.

Capitolul IV

Mă plimb pe aceeaşi stradă. 

În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. 
O ocolesc.

Capitolul V

Mă plimb pe altă stradă.