Atunci când o persoană se convertește, Hristos devine totul pentru ea, iar lumea nu mai constituie nimic altceva decât un spectacol zadarnic - zădărnicie și nimicnicie. Lucrurile nevăzute sunt acelea care umplu de acum inima. Dar după aceea, pe măsură ce omul își vede de responsabilitățile vieții zilnice, deși Hristos este încă prețios pentru el, ajunge să nu mai privească toate lucrurile drept pierdere, ca al început. Pavel însă spune socotesc, nu doar am socotit. Hristos ar trebui să ocupe întotdeauna același loc în inimile noastre, așa cum a fost la început, când mântuirea ne-a fost descoperită.
Desigur că dacă un om nu-l are pe Hristos ca temelie, el nu este deloc creștin. Dar există și cazul în care, chiar când Hristos este într-un om și în exterior el umblă ireproșabil, totuși cuvintele despre Hristos nu găsesc nici un ecou în inima sa, deși viața se desfășoară fără probleme. Un astfel de om Îl are pe Hristos ca temelie și afișează o umblare creștină corectă, dar între acestea două se află o mie și una de lucruri cu care Hristos nu are deloc de a face. Viața lui este practic trăită fără Hristos. Aceasta nu va merge mult așa, căci inima care continuă fără Hristos devine rapid o albie care primește tot ceea ce lumea varsă în ea.
Este foarte bine dacă ai iertarea păcatelor, dar ce anume stăpânește inima ta acum? Se odihnesc ochii tăi asupra lui Hristos în glorie? Este cunoașterea lui Hristos atât de prețioasă sufletului tău, încât să domine totul și să te facă să consideri toate celelalte lucruri drept pierdere? Vei avea ispite, știu; dar 90% din ispitele care ne asaltează și ne împiedică nici nu ar exista dacă Hristos ar avea în inimile noastre locul care I se cuvine!
~J. N. Darby~
